Un tânăr rebel trage de zor de mână o bătrânică micuță și aplecată de mijlocul smerit. Ea se sprijină cu cealaltă mână într-un toiegel strâmb și afumat de lemn, cu un vârf strălucitor de metal lustruit de vremuri, ce scoate scântei în întuneric, lovit de pietrele din trotuarul de beton. Merge cu pași mici înmulțiți rapid târșâind picioarele de parcă parcă acum se prăvălește înainte sau peste nepotul mărunt și el. Peste 90 sau chiar 100 de primăveri, au trecut peste părul ei lung și alb ce flutură peste paltonul cârlionțat, prin frunzele de toamnă ce se agață de el. Vântul adie cu forță în pale dezordonate:
-Hai măicuță mai repede te rog frumos, mai avem un pic și ajungem la bloc. Se face ora douăzeci și nu mai putem zăbovi afară...
-Vai Vai Vai Vai Doamne Maică Precistă Și Sfinte Nicolae Dar Ce Zici Că Nu Înțeleg Nimic! Spune mai tare! Am cam rămas fudulă de război de când a plecat tătânetu! Au Început Iar Bombardamentele?!
