miercuri, 30 decembrie 2015

Titlul postării Titlul uitării Titlul chemării

Curgeau prin mine crengi vânoase
Şi nu plângeam de dorul tău
Metal sub degetele groase
Maşina zace-n colţ adoarme rău.

O ce mişcare graţioasă
Ca porcul noroios ce pute rău,
Ce te îmbie-n troaca săţioasă
Tot mă sufoc, durere-n pieptul tău.

E noaptea nopţilor,
e ziua,
regilor de lut,
pustiul morților
e glia,
crăpată și uscată, răul brut.        

Împing cu pelicanii însetați de aer și de apă,
Pământul pârjolit de pătrățele mici,
Poemul râde viu din ledurile albe, ca o țeapă,
Un șir de numere-mpletite-n har de zece arici.

Iubire găurită de tentații,
Emoții sugrumate păcătoase,
Le tot strivesc, se înmulțesc în spații,
Mă chinuiesc, mă caută prin oase.

Ce urlet se aude din vechime?
Ce revelație la vechii daci!!!
Acum sunt lupii tineri în hoarde, călare pe prostime,
Cu blăni de oi pe ei, strivind sub gheare reci, petale vii de maci.

Mă uit cu teamă-n jur la mine
Și nu știu ce să-ți cer, te rog din nou
Aruncă o scânteie de la Tine  
Ecou cutremurat de val, Ecou măreț, Ecou.

luni, 5 octombrie 2015

A

Apă de Sus
Și pe Mezzo
Picură clapele pe corzile întinse și nerăbdătoare,
Luna s-a pitit după Pământul adormit,
Pe jumătate.

Un fulger roșu nevăzut
Coboară printre bretelele fine și albastre
Ale pianistei.
Grieg
Ascultă tăcut 
Mirat de Concertul ce părea necunoscut
Acolo si aici
Pe Pământ,
Un A cu tălpile sprijinite in două lumi
A
Un A
UNA.
Și gongul din spatele pădurilor brazilor și munților,
Încheiase fără aplauze mersul
Săltat al sunetelor,
Albinuțe de văzduh.
Doamne Ajută.

joi, 27 august 2015

de 14 ani

Ce faci fată verde, neagră-n vorbe, albă-n suflet?
Pasăre măiastră 
N-am pus flori în glastră
Ce faci mângâiere, fără de tăcere?
Fierăstrău tocit
Tare m-ai iubit.
Pe mine...
Aur coclit.
În doi clipocit.

de 13 spre 14

M-aş face un fir de păr din coada unui cal. Chiar de n-ar mai sufla calul, obosit de fuga nebună cu pieptul lipit de stâncă, tot ar cânta pe mine copii cu arcuşul tremurat de râsetele cristaline ca stropii reci ce sar în razele ascuţite şi înfocate ale Soarelui smulse din muşchiul verde scuturat de tunetul cascadei ce ţine isonul trilurilor prinţeselor din frunze.

sâmbătă, 11 iulie 2015

Liniştea intră ca o săgetă prin frunte şi curge cântând până-n tălpile călcâielor.

URLU O RUGĂCIUNE
TAC O RUGĂCIUNE
PLÂNG FĂRĂ LACRIMI O RUGĂCIUNE
ŞI COPIII MOR.

Vicleanul De ce?
Se tânguie într-o zvârcolire sexuală
Întorcând organele cu susul în jos
Le reaşez tacticos ca şi cuburile unui castel
Pe matricea de Lumină
Ce nu pâlpâie
Nu se stinge
Şi nu moare
NICIODATĂ.

vineri, 12 iunie 2015

Un lup

AUUUUUUUzi-mă!
AUUUUUUUzi-mă!
AUUUUUUUzi-mă!
Doamne !
Ca un lup domesticit, de dinţii de fier ai maxilarului
Bătut peste dinţi cu ciocanul până s-a înroşit de furia focului,
Ce mă strâng, tăindu-mă până la os.
De femurul sufletului muşcând,
Oţelul furat, reîntors în capcană poleită.

M-aş rupe din capcană!!!
Fără os
Fără carne
Fără piele
Dar cu părul înfoiat!
Ca balaurul cu cap de lup umflat de vântul munţilor şi de urletul ridicat din ţărâna de aur!!!

Şi nu va mai creşte iarba pe unde au călcat ei.
Decât dacă vei călca Tu.
Peste ei.
Şi peste urmele lor.

Aur
Argint
Aramă
Călcâie de aer.


Scurte

Scurtă 1

Uite așa îmi bate teiu-n geam,
Clopoței de aur clătinați de-un duh subțire,
Vise dulci ca mierea, mângâie un neam,
De români sălbatici ce ies prea-ncet din amorțire.

Scurtă 2

Mi-e dor să-nfing în curte un cireș,
De să trosnească arome tari în dinți,
Și ție verde crud îți mulțumesc,
Tu niciodată nu mă minți.

Scurtă 3

M-am împrietenit cu-n miel
Ca să trec neobservat
Dar nici viaţa nu m-a mai lăsat
Că era şi ea pritenă cu El.

Scurtă 4

Foaie neagră sub arici
Totul merge uns şi brici
Foaie verde lan secară
Mai bine plecam din ţară.

luni, 4 mai 2015

1 mai 2015

Se aud din zări cântări!
Erau tineri şi zglobii!
Ruinaţi, pe trei cărări,
Scormonesc prin timpuri vii.
De-ntâi mai muncitoresc
Ne-au momit pe culmi măreţe,
Dar acum nu-şi mai doresc
Spiritele nătăfleţe.
Cerşetori, prin tomberoane,
Caută vreun colţ de pâine,
Bogătani prin avioane,
Nu au grijile de mâine.
La fel a rămas doar Marea,
Sinceră şi Neagră-n Vamă,
Dumnezeu mergând pe Ea,
Iartă şi răbdând ne cheamă.
Şi noi ne rugăm la El,
Să ne ierte de păcate,
Maica mângâie un miel,
Picurând lacrimi sărate.
Marea Neagră adânc suspină,
Spumă scutură pe mal,
Se albăstreşte şi-n Lumină,
Bate vesel, val cu val.
Şi familii cu copii,
Tremură de supărare!
Noi te aşteptăm Să Vii!!!
Cobori Vesel pe Cărare.

miercuri, 29 aprilie 2015

Flori albe de primăvară târzie sau vară timpurie

Și iacă au înflorit gutuii
Spirală albă neatinsă,
Și iaca spuma mării necuprinsă
Ne spală iarăși spaima urii.

Noaptea minţii - pagina doi

Noaptea m-am trezit pe o stradă. Pe stânga mă atrăgeau cărţi vechi. Erau dincolo de geamurile vitrinelor închise. Încercam să văd titlurile ba ridicându-mă pe vârfuri ba aruncând cu capul ca o pendulă mare în cutia ei, limitată să fugă şi să sară năucă pe treptele atrăgătoare cu mochetă pufoasă violetă, culori ce se zbârleau la mine din sticla cu valuri, imperfectă, Soarele mă făcea să strâng din pleoape şi tot nu reuşeam să văd mare lucru. Curcubee fugeau şi se rostogoleau ca cercurile de fum scoase de un puşti sprijinit cu mâinile în buzunare, de un stâlp strâmb de beton. Am trecut mai încolo şi am găsit două tarabe acoperite cu scânduri grele şi bucăţi decupate din beton din care sclipeau barele de fier, rămăşiţe ale cine ştie cărei clădiri decupate din peisajul Halei Matache, gaură astupată apoi cu aer vidat. Dacă ajungi să treci prin ea, te goleşti de gânduri.
Sub lemnele grele stăteau fixate câteva volume vechi cu pagini subţiate ca frunzele uscate. Nu puteau să zboare după voie când vântul şuiera scurt şi puternic şi împingea arşiţa din metru în metru ca un elefant păros ce îţi dă un fund în spate fără să spună pardon, dar scoteau un sunet plăcut, mult mai plăcut decât cel al unui teanc de bani noi pe care îl verifici cu degetul mare ca pe pachetul de cărţi de joc.
Erau vechi şi nu aveau vânzător. Nu aveam pe cine să întreb dacă am voie să pun mâna sau cât costă. De fapt să aflu cât m-ar costa cândva, în scurtul viitor, pentru că buzunarele mele erau lihnite şi lipite de foame.
Mai la capătul şirului celor trei tarabe, pe mijlocul uneia, am văzut o cutie de tablă ca o căsuţă, pe care se mai vedea încă hârtia poroasă ce era ca un fel de învelitoare-copertă lipită atent.
Nu mai văzusem aşa carte.
Sigur era veche.
M-am uitat în jur şi atunci am văzut pe partea cealaltă a drumului pietruit ghemuită pe jos în spatele unei mese plină cu cărţi lucioase de calitate îndoielnică, o bătrână cu basma întunecată cu buline mov ce acoperea cu fundul ei imens un scăunel mic de lemn maroniu pe care mai mult îl ghiceam decât îl vedeam. N-am vrut să mă asigur că am martori, nu aveam de gând să fur nimic, dar din reflexul înnăscut, moştenit de la cine ştie ce haiduc din vremuri de demult, scrutam cu privirea înţepată aerul ce pâlpâia încins.
- Da, puteţi să deschideţi, e taraba lui fratemiu, dar este plecat... a venit o voce provocatoare total nepotrivită cu corpul de pe scăunelul solid de brad vopsit ciocolatiu.
Şi într-o secundă era lângă mine de parcă se materializase prin aerul fierbinte dincolo de drum, de pe dreapta lui, aici unde eram eu, după ce se dizolvase de la vreo patru metri de pe scăunelul ce acum căzuse pe spate cu picioarele ca de mistreţ despicate, fixe, îndreptate către noi, aşa cum văzusem că rămân încremenite oile alea, nu mai ştiu cum le cheamă şi din ce cauză, parcă atunci când se speriau... văzusem de mult pe youtube, atunci, înainte ca internetul să dispară brusc de parcă nici nu existase vreodată, lăsând mormane de cadavre, aparate seci, cu ecrane albe, ce clipeau disperate în căutarea semnalului care nu numai că dispăruse, dar supsese ca o gaură neagră inclusiv softurile din deviceuri. Eeeeeee se întâmplase de mult timp. Eram tânăr încă, aveam vreo patruzeci de ani sau cel puţin aşa mă credeam.
Am vrut să ridic capacul şi am văzut că are balamale pe stânga şi atunci am văzut şi scrisul mare aproape transparent de acuarelă colorată în culorile curcubeului, de parcă cineva scrisese peste copertă, din cauză că scrisul iniţial se ştersese, litere de analfabet cu o linie comică: Jules Verne, litere ce expandaseră în hârtia ca de sugativă dând ace şi crenguţe fine de stampă japoneză în toate culorile orientului. Chiar asta scria? Cam aşa reuşisem să înţeleg literele ca un autograf imens pe aproape jumătate din coperta albă-cremoasă din care se mai vedea încă un model imprimat auriu, ce bordase probabil o imagine sau fusese doar aşa, de ordin estetic,
Mi-am apropiat ochii de coperta nefirească de tablă şi am văzut scris ceva mai sus "Opere Inedite".
Am ridicat coperta şi foile groase îngălbenite, erau îndoite uşor pe mijloc după forma acoperişului-copertă, ziceai că fuseseră turnate într-o formă. Oricum şi scrisul era ciudat în două coloane ca la Biblii. În gând mi-am zis:
- Interesant... Culmea era scrisă în română. Ce frumos ar întregi colecţia completă a copiilor, care acum era toată stivuită atent pe rafturi de lemn natur, lăcuit, aşa de pur, că se vedea fiecare nervură din fladerul ce se estompa doar într-o direcţie, din dreapta spre stânga, degrade, ca o dună după altă dună, după o altă dună. Era ca o amintire colecţia, copie după colecţia noastră originală de pe vremuri, cumpărată de mama şi tata pe sub mână, dar incompletă...
- Cât costă?
- Un preţ foarte bun, nouă mii de lei.  
Chiar nu mă aşteptam şi îi spun:
- Mă gândeam că o să spuneţi, şapte sute iar eu o să vă zic...
- Hai domne glumeşti, este o carte rară. Ai văzut. Ediţia 1946. Nu mai găseşti aşa ceva, nicăieri, dacă ar mai funcţiona muzeul acolo ar fi locul ei.
- Da, am văzut pe prima pagină pe verso, anul, şi sincer aşa ceva n-am mai văzut, nici nu ştiam că există. Dar la banii ăştia?!..
- Păi mata cât ai crede că face?
- Sincer aveam de gând să vă ofer o sută cinci zeci, dar doar dacă aveam. Dar nu am. Îmi place şi tânjesc după ea dar n-am nici un ban.
- Nu-i nimic la noi se poate şi în rate. Uite în trei ani, dai căte treizeci de lei pe lună.
Mă uitam la ea şi un gând idiot mă tot împingea să o agasez şi să o întreb dacă e sigură că mai trăieşte trei ani, dar în acelaşi timp îmi venea să mă întreb şi pe mine acelaşi lucru, dacă ne luăm după vocea mea dogită, faţă de vocea ei senzuală.
- Păi n-am bani nici pentru prima rată!
- N-are nimic, o plătiţi direct pe a doua, luna viitoare!!! ... şi începe să râdă sub valurile de şuncă din obraji. Ce netede sunt! Ca proaspăt rase cu o lamă de brici sau ca o mască de cauciuc personalizată cu un preşedinte american celebru din timpurile trecute, la o spargere de bancă pe drumul mare.
- OK!
A deschis un registru greu din piele în care erau scrise pe mii de rânduri cu litere mici mii şi mii de nume şi sume de plată împărţite pe coloane.
Cred că erau trecuţi toţi oamenii ce existaseră pe Pământ în ultima sută de ani.
Asta e, eram şi eu acum prins aici şi am început să dictez rar:
T U... J U ... L E S... V E ... R ...N E... E U.
- Ce nume mai este şi ăsta, Tujules Verneeu, să-mi arătaţi permisul de la cantina Bucureşti!
De câţiva ani Bucureştiului i se construise un gard înalt din fire de tablă tăioasă de-a lungul inelului trei de centură, pentru că se transformase doar într-o mare cantină cu sute de mii de locuri de parcare unde mâncau toţi oamenii rămaşi în viaţă... Toţi aveam permise cu care intram şi ieşeam, cine nu avea ori nu putea să intre ori nu putea să mai iasă şi trebuia să lucreze toată viaţa la bucătăria pe patruzeci de niveluri subterane, iar dacă rămânea afară se hrănea doar cu fructe, legume şi plante din parcuri, pentru că animale, păsări, insecte şi peşti nu mai existau decât în grădinile din interiorul gardului, dincolo de el datorită ultimului tip de armă inventată în timpul marelui război final, erau, existau dar toate erau transparente, nu le puteai atinge.
I-am întins permisul.
Fusese falsificat de un prieten artist plastic ce lucrase la multe proiecte secrete şi era mai original decât toate câte existau. Dacă auzea discuţia mea, plasticul inteligent se adapta instantaneu la situaţie şi se modifica după dorinţa mea. Mare artist prietenul meu. O bucată de plastic care mă salvase din multe nenorociri.
L-a luat şi a lovit cu el scurt de mijlocul deschis al cărţii. Cartea s-a unduit ca o gelatină şi a scos un suspin ca un freamăt de frunze toamna pe dealul de lângă casă. Şi a început să miroasă a tei.
Culmea că mirosea şi a ochiuri moi prăjite cum mâncam în copilărie, tolănite pe piureul de spanac verde, safiric, al bunicilor. Cred că asta o să comand astăzi la cantină...
Permisul a ajuns din nou la mine în mână împreună cu cutia-carte şi un mic beculeţ ce trebuia să mi-l prind pe curea care avea să mă anunţe să vin să-mi achit rata.
Acum era distractiv. Nu mai existau bani virtuali. Nu mai existau bănci. Nu mai existau carduri, conturi, bancomate. Totul se făcea cash acum. Oricum, acum banii nu mai erau folosiţi decât pentru cărţi în afara gardului şi pentru mâncare preparată în interiorul gardului, restul era gratis. Orice ce se producea, oriunde se producea, totul era gratis. Erai bogat într-un fel, pentru că nu mai exista noţiunea asta de bogat-sărac, doar dacă aveai cărţi, pentru că mâncarea era perisabilă şi nu aveai cum să o păstrezi şi nici cum să o scoţi în afara gardului tăios.
Iar noi aveam BIBLIOTECĂ.
                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                          

marți, 28 aprilie 2015

Noaptea minţii - pagina unu


Mă rupsesem din gelatina bolnăvicioasă a camerei în care mă înghesuiau şi mă împigeau în colţurile intime ale camerei, informaţiile masive, aderente şi amestecate, venite viclean din aparatele consumatoare de curent. 
Îmi mâncau timpul ca nişte plăgi de lepră care mă devorau încet.
Telefonul, tableta, laptopul, televizorul, ... până şi aparatul foto acum sărea sălbatic, legat de wireless, să-mi muşte ce mai rămăsese din rămăşiţele tremurânde şi albe, ale zilelor mele, ce îmi ţineau, aşa cum îşi ţin bandajele, albe, rana strâns, ferm dar protector, mintea, din care încerca să ţâşnească ce mai rămăsese din sângele auriu de lumină. Îmi trăgeau cu poftă şi lăcomie bandajele şi am fugit ...
M-am smuls cu durere şi cu un ţipăt înnecat de întuneric! 
Am tras de drucărul rece, dar uşa parcă era o piatră de munte, un minereu metalic imens. 
Am reuşit totuşi ajutat de o pală de curent, să deschid uşa şi să alerg pe scările colţuroase afară. Probabil vânt???????
Eram eliberat! Cu toate că mâinile pipăiau în spasme buzunarele goale, de parcă ţesătura rară, strecurase prin ea aparatele subţiri şi negre şi le scuipase afară cu un ultim efort reunit al plantelor de bumbac răsfirate de spălările dese şi de detergenţii abrazivi, ... Şi ele, firmiturile mici de pâine, săreau sprinţare ca nişte limbi de clopoţei şi nu se pierdeau prin gratiile împletite, pentru că lor le plăcea căldura din buzunarele mele largi.
Am ieşit între pomii verzi, care m-au enervat la început un scurt moment, cu frunzele lor proaspete ce se roteau sub suflarea umedă a razelor de soare şi pentru că le credeam indiferente, din cauza sufletului meu mic, afectat de lipsa de aer. Dar ele de fapt tresăltau de bucuria revederii. Şi se bucurau că mergeam săltat, chiar dacă mă împleticeam prin văzduhul nou şi limpede către librăria de dincolo de strada periculos de asediată de maşini aparent nevinovate.
Am respirat adânc de mai multe ori. Aerul era relativ curat. Mai curat ca mine.
Am intrat atent în librărie. Nu mai trecusem pragul librăriilor de câţiva ani. 
Cărţile, aşezate, tăcute, cu foile strânse ca buzele unei copile, nemulţumită şi îngrijorată de nefirescul unui părinte ce înjură urât şi nervos şi supărat pe cioburile unei căni, ce a explodat de pardoseala arămie, ca acoperişurile de ţiglă prăfuită adunate la palavre sub apusul odihnitor al soarelui ce coboară printre colinele ce se odihnesc şi-şi răcoresc picioarele vechi obosite în marea transparentă ce mângâie coasta Italiei, ce a spart tăcerea unei camere curate, pentru că n-a mai vrut vecinătatea unei salate verzi şi lucioase, ce se încordase la gustul oţetului din bolul transparent, pe masa plină rotundă, de obiecte ciudat amestecate ce se împingeau între ele ca porcii pe marginea prăpastiei şi nu vroiau să guiţe a moarte....
Cărţile luminau tăcute, zâmbeau diafan către mine. Mă uitam la autori, la titluri, la hainele lor de gală, unele inspirat gătite, unele clasice şi domesticite, altele regale şi înţepate, altele lascive, voluptoase iar altele cu totul ţăcănite şi rupte dintr-o colecţie pop neterminată, zgomot de culori, de linii şi desene abstract întrepătrunse.
Am zis să aleg cu mâna mea, dar textele scurte de pe spate, unele fără momeală, nu mă atrăgeau, iar altele mă speriau cu cifrele trecute pe eticheta mică ce îmi afectau averea pe care n-o mai aveam .... Am ales un Cehov cadou şi fără să vreau să fiu snob, am ales punga de cadou cea mai ieftină de un galben plăcut, ce se asorta cu pictura superbă ce te fura prin fereastra ei din coperta fină, subţire, în interiorul plin al cărţii. Am împins literele la o parte ca să ies şi să pot să plătesc la casă doamnei pline, cu aliură de soprană îngâmfată şi i-am dat-o pungii să o înghită. Mă cântărea probabil ca pe fiecare din cei ce intrau în vizită aici, gândindu-se ce carte va mai pleca din librărie şi va prinde un suflet mic sau mare după cum îi este scris şi pe unde va colinda. Cui va schimba cursul vieţii, pe cine va bucura, pe cine va duce pe un val de parfum de flori spre nori, pe cine va trânti ca sminteala de pământ, pe cine va lumina lăsând seminţe de aur ce vor plesnii ca bobocii primăvara pe tarabele altor librării sau biblioteci sau anticariate prăfuite.
Cartea sărea veselă în punga galbenă şi deja se uita atentă la paginile ei albe imaculate.
Un zâmbet larg îi îndoia încet vârfurile paginilor.
Emoţionată era să sară din pungă la coborârea unui trotuar, parcă văzuse cum i se îngălbeneau paginile! Oh, era doar o rază de soare ce coborâse prin puţul de hârtie galbenă ce-i dăduse o clipă de visare spre viitorul ce începuse să alerge în jurul ei.


marți, 21 aprilie 2015

neterminată 2...

Stăteam aliniaţi şi aşteptam,
Conducătorul pentru care ne jertfeam,
Şi-n frigul dimineţii tremuram,
Emoţionaţi sub uniforma strâmtă, în zare printre blocuri, noi priveam!

Cu ochii aţintiţi pe drum stăteam,
De pe-un picior pe altul, uţa-uţa ne dădeam,
Şi ne strâmbam şi ne-nghionteam,
Sub Soarele ce se juca prin frunze, noi râdeam!

Stăteam aliniaţi şi aşteptam,
Din piepturi mici cu veselie noi cântam,
Un clinchet ciripit dintre obrajii roşii noi scoteam
Şi iar stăteam şi iarăşi aşteptam!

"-Partidul! Ceauşescu! România!..."
Dezamăgiţi de el, dezamăgiţi de noi,
Cântam, ţipam, urlam tot noi,
Cu sufletele adormite în noroi.

Hai! Fluturaţi eşarfe tricolore!
Văzduhul să tremure niţel!
Că trece un mare Voinicel!
Din turtă dulce şi din zahăr, bezele, ne trimite cu mâna, inodore!

Iar noaptea pe la cozi noi ne-ntâlneam,
Pe scăunele mici ne înghionteam,
Şi adormeam şi ne trezeam,
În pungi, tacâmuri de pui, parizer sau salam, în "dar" primeam.

Şi iar creşteam şi ne-mbulzeam,
La cozi şi tineri, de cozi pe ele nu le mai trăgeam,
Şi ne sminteam, ne furişam,
Să le atingem cu mâna, pipăiam,
Pe fructele fierbinţi, dorite, dar ascunse de plăcere, jinduiam.

Lămâi, banane, portocale
Ca iarba crudă, verde, le aşezam o dată-n an,
Pe brazda unui raft, pe funduri de borcan,
Balconul prindea viaţă ca jungla lui Tarzan,
Din sâmburi de caisă, noi, extrăgeam migdale.

Şi a trecut şi Ceauşescu,
Şi a trecut Ion măreţul Iliescu,
Şi a trecut Constantinescu şi Băsescu,
Şi ne-a ferit şi Dumnezeu, de înc-un escu.

Acum ne-om duce acu cu toţii-ncolonaţi,
Să mai votăm şi altceva p-afară,
Şi ne gătim şi haina militară,
Că mult nu este pân ... vom fi "clonaţi",
De fraţii noştri-ndoliaţi,
Mai mult nu spun, mai bine vă-nchinaţi,
Dar nu uitaţi!
De moartea sufletului regesc, cel ce iubea cândva o ţară!!!











Lupta

Preacurată Maică!
Pururea Fecioară!
Nu lăsa să moară!
Credinţa, în ţară!

Ortodocşi cu Cruce,
Şi Icoane-n case,
Românii stau stâncă,
Chiar de-s numai oase!

Pe cei drepţi alină!
Maică, Sfinţi şi Îngeri, Arme de Lumină!
Proşti şi răi suspină
Munca lor vicleană nu se mai termină.

Fecioară Marie,
Apă Preacurată, Limpede şi Vie,
Pentru pruncii tăi, Lupţi ca o Leoaică!
Şi noi, Te iubim, Preacurată Maică!

vineri, 17 aprilie 2015

Regina Nopţii

Regină a nopţii,
Ce-întinzi în Sus către Fecioară,
Buze înmiresmate şi cuminţi,
Şi ziua te-nchini ca moartea ruşinată şi călcată în Lumină de tălpile-nroşite şi albe şi crude de Viaţa ce alină,
Şi ce străbate-n zbor văzduhuri ce gângure şi nu suspină,
Până la Cer şi dincolo de El,
Trăgând de noi,
Şi de flămânzi, şi de-întristaţi şi de cei goi,
De noi, de voi,
Şi nu numai de cei cu mari sau mici nevoi.

marți, 7 aprilie 2015

Luna roşie şi albă şi galbenă

Ochi roşii de oboseală
Ochi roşii de mânie
Ochi roşii de lacrimi uscate
Roşu de ouă roşii

Sminteală
Ispită
Un iad pe pământul mic rotund
Un iad de capete mici rotunde

Şi proşti
Şi răi
Şi nemernici în ţara lor sau a altora
Aşa am fost şi nu mai suntem
Aşa am fost şi parcă suntem
Şi parcă nu vrem mai mult
Nu vrem mai mult RAI
Pentru că vrem mai mult răi
Ce-aş mai împuşca căciuliţa asta în semiluna ei stupidă
Ca să crească rotundă ca o Lună
şi Albă şi Galbenă şi
Şi Bună!

miercuri, 1 aprilie 2015

de durere, de întristare şi de însingurarea-mi mincinoasă

Călcat-am în picioare viaţa,
Tu creator, eu ucigaş,
Credeam că sunt un şmecher şi poznaş,
Dar prost am fost, şi-acum mai sunt trufaş,
Şi mă târăsc prin glod din noapte până-nfloreşte dimineaţa.

Acum încerc,
Şi mă cutremur mai mereu, din când în când,
Atunci când Domnul scoate-n cale cu toiagul blând,
O amintire, o spaimă, o nădejde, rând pe rând,
Îi este milă şi mă plimbă-n cerc.

Aş rupe lacrimi,
Pe morminte, pe valuri sau pe ţărm,
Din mine-n minte prin suflet şi prin inimă eu le sfărm,
Şi le trântesc cu palme reci şi calde pe obraz să-l dărm,
Să lepăd şi să şterg din mine patimi.

Nisipul fin, sub talpa ta, ca fiu,
Aş săruta şi urma moale de aş putea atinge,
De mii de ani ne cureţi tot cu sânge,
Şi pâine nouă ne aşterni şi tot se frânge,
Şi rana ta tot nouă, se odihneşte pururea, în trupul viu.





marți, 31 martie 2015

Maică

Preacurată Maică,
Pururea Fecioară,
Nu lăsa să moară,
Strigătul de ţară!

Marie Maică Prea Iubită,
Mila ta smerită
şi de noi iubită,
Alină Smerită!
mintea oţelită,
fruntea chinuită
inima zvârcolită
gura obosită.

Mireasă Maria,
Pururea Slăvită,
Raze ne trimite,
de Hristos zidite!

Şi ne luminează,
Cu Iisus veghează,
La o Românie,
Fără de mânie!




Ridicare şi o floare

Cu faţa cad în noroi,
Mi-ai pus piedică la mâini,
Râd.

Cu faţa cad în noroi,
Mi-ai pus piedică la picioare,
Plâng.

Cu faţa cad în noroi,
Mi-ai pus piedică,
Şi nu mai râd şi nu mai plâng.

Dar te rog
Iubeşte-mă murdar cum sunt
Şi spală-mă de mine.

marți, 17 martie 2015

O clipă dimineaţa

M-am privit
Şi am privit clipa.
Picătură de apă suspendată pe aţa întinsă perfect verticală a vieţii
Strălucea!
Fericire fără evenimente, nu murea nimeni
Plutire în jurul ei
Fără resentimente, păcatele nu existau în spaţiul perfect

Am vrut să o amorţesc,
Dar nu am putut,
Clipele zilei au început să împingă clipele nopţii,
Ca la coadă, când nimeni nu împinge pe nimeni,
dar înghesuiala te presează obositor înainte spre ţintă

Iar în faţă uiţi tot!

Acum a trecut,
A rămas doar amintirea.

sâmbătă, 14 martie 2015

Stânca bolovanului meu

Luasem bolovan de dor
Din extaz şi fără zor,
Bolovan şi la călcâie
Rău de bine-mi pare-n frâie!

Luasem bolovan în spate
Mă căra făr să m-apase,
Mă durea înfipt în oase,
Dar pluteam pe pietre plate
ca broscuţe mci pe ape
clip clip clip
clipocit umed
al băieţelului vesel
ţinut de mânuţă de asprimea timpului scurt şi lung al tatălui său.

Jinduiam după bolovanul strălucitor
Ce-l tăvăleam, muşcam şi de care îmi ascuţeam dinţii şi tâmplele flămânde,
Dar când să-l prind de brâu
Sălta vesel la cer sau se scormonea sub pământul gras şi verde şi ananas.

până mi-am pus bolovan la cap
şi nimic nu mi-a mai rămas
doar stâncă, în sufletul liber, legat de el.

marți, 10 martie 2015

Ea, Moartea, nu-i a mea.

M-am urcat pe-un mal de flori,
Am crezut că sar de acolo pe spuma din coama valului ce mă va duce la mal,
Dar m-am uitat în zare şi malul nu se vedea...
Se vedea doar negura marginii cerului
şi frica mea de adâncimea lichidă a apei,
ca o femeie ce te trage de mână,
ca moartea ştirbă
ce rânjeşte tăcută
de pe scaunul de bar
în timp ce sorbeşte zgomotos din cucută.

Ce mi-ar plăcea să-i arunc un miel în spate
să o muşte de iarba neagră.
Să o transforme într-u desen animat!
Să fugă ca proasta pe câmpii,
fugărită de micul miel alb,
până se va contopi cu culoarea verde,
de măr original,
Aşaaaaaaa, până i se străpezesc dinţii şi gingiile!
Atunci se va întoarce îmbrăcată în frunze de ghiocei
Tăcută şi mirată, tânără şi frumoasă,
Aproape transparentă,
Şi din coasă îşi va face o tavă,
Din care să-mi servească ceaiul dimineaţa, la prânz sau la ora 5.

Apoi aş pleca cu ea la braţ,
Mi-aş deschide umbrela de formă,
Iar când ploaia se va înteţi,
o să mă fac că o scap pe jos.
Ca să o roadă picăturile de apă!
Apoi voi sări râzând în razele Soarelui proaspăt de seară
într-un picior în balta subţire,
în care s-a ascuns necăjită că nu m-a păcălit
şi s-a topit.



marți, 3 martie 2015

Lumina unui om unit

Hoinăream prin ape tulburi,
Căzut Doamne, în păcat,
"Usturoi" aveam un nume,
Plin şi verde nesecat.

Şi mergând uşor pe maluri
Mai şontâc, mai curmeziş
reuşeam să fac mici valuri
când toţi blegii, se chiorau, pieziş.

Şi iac-aşa găsit-am, o mândruţă,
O "Ceapă" roşioară în obraz,
Tindeam chiar să mă transform în "Praz",
şi chiar intrasem tare în extaz,
Că mă urcasem vesel, în bărcuţă.

Aşa că-n asfinţit de Soare,
Privesc tăcut la marea-ntinsă pe pământul mic,
Şi ce să zic, mai mult decât nimic,
Am şi pierdut, şi câştigat un pic,
O briză albă-n rană, nici caldă, nici răcoare, lumină clară, netedă de linişte, Strălucitoare!






vineri, 16 ianuarie 2015

Suntem o Românie albită

Suntem o Românie sfâşiată de hoardele interne
de colţii ştirbi din josul cutiei craniene,
ale dobermanilor negrii
porţi ale urii,
Peste care degetele lui Ceauşescu băteau darabana
tropăind ca picioarele voluptoase ale cabaretului Moulin Rouge,
Iar dedesubt bubuiau
ca picăturile chinezeşti,
până când au vărsat paharul putred de plastic
al inimilor pungă de rafie ...

Pentru ei Revoluţia dictată tot de ei la maşina de scris a istoriei ruginite
n-a învins
ci doar le-a produs
un hohot drăcesc
de râs,
şi grămezi de zerouri în conturi.

S-au înfruptat din mere şi din carne,
Au penetrat cu penisurile lor groase şi noduroase,
fesele tinere de foame
ale fetelor studioase şi limboase
care din spatele lentilelor groase
jinduiau după poşeta milaneză cu cataramă de aur
şi după razele colorate şi bete
ale cluburilor ţopăitoare de pe Cote d’Azur.

Nu nu nu ştiau!
că mai bine mureau
că mai bine fugeau,
că mai bine cântau
sub falduri negre cântece de taină,
că mai bine se ascundeau
rănite de pofte,
în colţul alb, întunecat pentru ochii injectaţi, aşteptând altceva, pe Altcineva, poate niciodată...

Nu aveau trecutul!!! ... cum să ştie astfel,
că era mai bine să Nască! decât să fete ....
troglodiţi mici,
copii câineşti, noii dobermani indigo,
convertiţi vremelnic în actori desăvârşiţi,
în cremă grasă de firmă
dar tot soioasă
şi puturoasă,
sau imbecili incurabili spoleiţi în conţi de parafină,
că nici poleiala nu aderă la ei decât dacă are s-ul şarpelui,
dacă forfecuieşti vălul aparenţelor
cu speranţa „visului” testamentar!

Atunci ne atârnau de pereţi în faţa Europei
aşa cum copiii îşi prind broscuţele verzi râzătoare
pe pereţii sticloşi şi umezi din baie!

Acum ne atârnă
în laţuri nevăzute, neştiute, nemaipomenite!
sugrumaţi.

Vă iertăm pe toţi.
şi pe cei care ne faceţi viaţa amară
şi pe cei care nu aveţi ţară
şi pe cei ce publicaţi cărţi de nevoie sumară
şi pe cei ce nu vă ştie nimeni din ţară
şi pe cei ce petreceţi vară de vară
pe iahturi departe de ţară
şi,
Vă rugăm iertaţi-ne şi voi pe noi pe toţi.
Că suntem vii şi noi şi mici şi hoţi
Şi vă furăm din aer
Şi din apă şi din gând
Şi chiar doi metri maxim din pământ!

duminică, 11 ianuarie 2015

Neterminată

Fumam ţigări.
Ţigara nu e viaţa mea suflată-n nări.
Şi beam alcool.
Alcoolul este trist şi gol.

Fumam ţigări,
Şi mă prindeam de fete faine-n gări,
Şi beam prea mult alcool,
Prea mult, cu gaşca, mă distram în hol.

Baloane dulci vopsite de săpun
Culori ce se-n vârteau vrăjite,
Mureau şi se pierdeau fugite,
Mereu, mereu, mereu se estompau lovite,
De timpul ce murea, nealtoit în vreun cătun.

Vărsam sămânţa şi singur. Mult păcat!
Atunci nici nu vroiam să strig: Sunt VINOVAT!
Mă ofticam de fericirea falsă, odat-ajuns în pat!
Pofteam şi jinduiam, şi boală rece ea era,
şi carnea dulce nu durea!
Şi adevărul era beat! Şi sigur era plat şi era mat?

Îmi era foame
Nu mâncam
Îmi era sete
Nu posteam
Îmi era cald
Mai mult muream
Îmi era silă
Te loveam şi dezbrăcam...

Aveam Icoană Mică,
Ascunsă-ntr-un ungher de frică,
Un suflet ros, şi zgribulit,
Ascuns în tors, pentru că, tot mereu, atunci, era hulit.

Hulit e şi acum!
Şi n-am tutun!
Şi visele sunt scrum!
Şi nu-s nebun!

Acum am apă! Şi am aer!
Chiar dacă nu mă spală, am apă!
Chiar dacă nu ştiu să respir, am aer!
Înot în aer! Şi beau apă!
Şi nu ştiu nici acum şi nici atunci de nu-s un fraier.

sâmbătă, 3 ianuarie 2015

Poezie coaptă în sos acru

Pe sub norii de hârtie
Printre aburi de pişat,
S-a pornit acum să scrie
Un “prost”, mare “învăţat.

A-nceput cu sârg să povestească
Cum că unul verde împărat,
Nu e-n stare să prostească
Pe supuşii vrednici de tăiat.

Nu era nebunul delegat,
Şi însărcinat să divagheze.
Prin mocirla plină cu câcat
Credea, că foaia pe care stă imaculat,
Poate să-l ţină drept, să navigheze.

Credea că sunt mai mulţi ca el,
Dispuşi să pună totul la bătaie.
Săracul, nu ştia atunci nici el,
Cu toate că au mai fost şi alţi ca el,
Că lumea toată doarme într-o copaie.

(urmează un dans bolnăvicios cu paşi săltaţi, al călduţilor în haine diafane, cu curve în haine transparente colorate cu mult mov şi roşu cu dantele rozulii pe la gât cu feţe perfecte, fardate şi cosmetizate, mai puţin un centimetru în jurul ochilor cu cearcăne vineţii de băutură şi droguri, ... cântând cu toţii un cântecel)
Călduţă şi sterilă!
Nu este nici virgină!
Cu mare drag de vaselină!
Se bălăcea perfectă în piscină!

Cu deget mic întors, strâmbat şi noduros,
Îi arătau spitalul
Cu gura mare hâdă largă cât batalul.
Trăgeau de el, zâmbind mieros şi siropos.

Dar timpul era cu mult mai mult decât târziu
Se înşira nervos pe caldarâm cu trupul purpuriu,
De bolovani şi pietre era dornic,
Şi în genunchi stătea mai spornic.