de durere, de întristare şi de însingurarea-mi mincinoasă

Călcat-am în picioare viaţa,
Tu creator, eu ucigaş,
Credeam că sunt un şmecher şi poznaş,
Dar prost am fost, şi-acum mai sunt trufaş,
Şi mă târăsc prin glod din noapte până-nfloreşte dimineaţa.

Acum încerc,
Şi mă cutremur mai mereu, din când în când,
Atunci când Domnul scoate-n cale cu toiagul blând,
O amintire, o spaimă, o nădejde, rând pe rând,
Îi este milă şi mă plimbă-n cerc.

Aş rupe lacrimi,
Pe morminte, pe valuri sau pe ţărm,
Din mine-n minte prin suflet şi prin inimă eu le sfărm,
Şi le trântesc cu palme reci şi calde pe obraz să-l dărm,
Să lepăd şi să şterg din mine patimi.

Nisipul fin, sub talpa ta, ca fiu,
Aş săruta şi urma moale de aş putea atinge,
De mii de ani ne cureţi tot cu sânge,
Şi pâine nouă ne aşterni şi tot se frânge,
Şi rana ta tot nouă, se odihneşte pururea, în trupul viu.