Noaptea m-am trezit pe o stradă. Pe stânga mă atrăgeau cărţi vechi. Erau dincolo de geamurile vitrinelor închise. Încercam să văd titlurile ba ridicându-mă pe vârfuri ba aruncând cu capul ca o pendulă mare în cutia ei, limitată să fugă şi să sară năucă pe treptele atrăgătoare cu mochetă pufoasă violetă, culori ce se zbârleau la mine din sticla cu valuri, imperfectă, Soarele mă făcea să strâng din pleoape şi tot nu reuşeam să văd mare lucru. Curcubee fugeau şi se rostogoleau ca cercurile de fum scoase de un puşti sprijinit cu mâinile în buzunare, de un stâlp strâmb de beton. Am trecut mai încolo şi am găsit două tarabe acoperite cu scânduri grele şi bucăţi decupate din beton din care sclipeau barele de fier, rămăşiţe ale cine ştie cărei clădiri decupate din peisajul Halei Matache, gaură astupată apoi cu aer vidat. Dacă ajungi să treci prin ea, te goleşti de gânduri.
Sub lemnele grele stăteau fixate câteva volume vechi cu pagini subţiate ca frunzele uscate. Nu puteau să zboare după voie când vântul şuiera scurt şi puternic şi împingea arşiţa din metru în metru ca un elefant păros ce îţi dă un fund în spate fără să spună pardon, dar scoteau un sunet plăcut, mult mai plăcut decât cel al unui teanc de bani noi pe care îl verifici cu degetul mare ca pe pachetul de cărţi de joc.
Erau vechi şi nu aveau vânzător. Nu aveam pe cine să întreb dacă am voie să pun mâna sau cât costă. De fapt să aflu cât m-ar costa cândva, în scurtul viitor, pentru că buzunarele mele erau lihnite şi lipite de foame.
Mai la capătul şirului celor trei tarabe, pe mijlocul uneia, am văzut o cutie de tablă ca o căsuţă, pe care se mai vedea încă hârtia poroasă ce era ca un fel de învelitoare-copertă lipită atent.
Nu mai văzusem aşa carte.
Sigur era veche.
M-am uitat în jur şi atunci am văzut pe partea cealaltă a drumului pietruit ghemuită pe jos în spatele unei mese plină cu cărţi lucioase de calitate îndoielnică, o bătrână cu basma întunecată cu buline mov ce acoperea cu fundul ei imens un scăunel mic de lemn maroniu pe care mai mult îl ghiceam decât îl vedeam. N-am vrut să mă asigur că am martori, nu aveam de gând să fur nimic, dar din reflexul înnăscut, moştenit de la cine ştie ce haiduc din vremuri de demult, scrutam cu privirea înţepată aerul ce pâlpâia încins.
- Da, puteţi să deschideţi, e taraba lui fratemiu, dar este plecat... a venit o voce provocatoare total nepotrivită cu corpul de pe scăunelul solid de brad vopsit ciocolatiu.
Şi într-o secundă era lângă mine de parcă se materializase prin aerul fierbinte dincolo de drum, de pe dreapta lui, aici unde eram eu, după ce se dizolvase de la vreo patru metri de pe scăunelul ce acum căzuse pe spate cu picioarele ca de mistreţ despicate, fixe, îndreptate către noi, aşa cum văzusem că rămân încremenite oile alea, nu mai ştiu cum le cheamă şi din ce cauză, parcă atunci când se speriau... văzusem de mult pe youtube, atunci, înainte ca internetul să dispară brusc de parcă nici nu existase vreodată, lăsând mormane de cadavre, aparate seci, cu ecrane albe, ce clipeau disperate în căutarea semnalului care nu numai că dispăruse, dar supsese ca o gaură neagră inclusiv softurile din deviceuri. Eeeeeee se întâmplase de mult timp. Eram tânăr încă, aveam vreo patruzeci de ani sau cel puţin aşa mă credeam.
Am vrut să ridic capacul şi am văzut că are balamale pe stânga şi atunci am văzut şi scrisul mare aproape transparent de acuarelă colorată în culorile curcubeului, de parcă cineva scrisese peste copertă, din cauză că scrisul iniţial se ştersese, litere de analfabet cu o linie comică: Jules Verne, litere ce expandaseră în hârtia ca de sugativă dând ace şi crenguţe fine de stampă japoneză în toate culorile orientului. Chiar asta scria? Cam aşa reuşisem să înţeleg literele ca un autograf imens pe aproape jumătate din coperta albă-cremoasă din care se mai vedea încă un model imprimat auriu, ce bordase probabil o imagine sau fusese doar aşa, de ordin estetic,
Mi-am apropiat ochii de coperta nefirească de tablă şi am văzut scris ceva mai sus "Opere Inedite".
Am ridicat coperta şi foile groase îngălbenite, erau îndoite uşor pe mijloc după forma acoperişului-copertă, ziceai că fuseseră turnate într-o formă. Oricum şi scrisul era ciudat în două coloane ca la Biblii. În gând mi-am zis:
- Interesant... Culmea era scrisă în română. Ce frumos ar întregi colecţia completă a copiilor, care acum era toată stivuită atent pe rafturi de lemn natur, lăcuit, aşa de pur, că se vedea fiecare nervură din fladerul ce se estompa doar într-o direcţie, din dreapta spre stânga, degrade, ca o dună după altă dună, după o altă dună. Era ca o amintire colecţia, copie după colecţia noastră originală de pe vremuri, cumpărată de mama şi tata pe sub mână, dar incompletă...
- Cât costă?
- Un preţ foarte bun, nouă mii de lei.
Chiar nu mă aşteptam şi îi spun:
- Mă gândeam că o să spuneţi, şapte sute iar eu o să vă zic...
- Hai domne glumeşti, este o carte rară. Ai văzut. Ediţia 1946. Nu mai găseşti aşa ceva, nicăieri, dacă ar mai funcţiona muzeul acolo ar fi locul ei.
- Da, am văzut pe prima pagină pe verso, anul, şi sincer aşa ceva n-am mai văzut, nici nu ştiam că există. Dar la banii ăştia?!..
- Păi mata cât ai crede că face?
- Sincer aveam de gând să vă ofer o sută cinci zeci, dar doar dacă aveam. Dar nu am. Îmi place şi tânjesc după ea dar n-am nici un ban.
- Nu-i nimic la noi se poate şi în rate. Uite în trei ani, dai căte treizeci de lei pe lună.
Mă uitam la ea şi un gând idiot mă tot împingea să o agasez şi să o întreb dacă e sigură că mai trăieşte trei ani, dar în acelaşi timp îmi venea să mă întreb şi pe mine acelaşi lucru, dacă ne luăm după vocea mea dogită, faţă de vocea ei senzuală.
- Păi n-am bani nici pentru prima rată!
- N-are nimic, o plătiţi direct pe a doua, luna viitoare!!! ... şi începe să râdă sub valurile de şuncă din obraji. Ce netede sunt! Ca proaspăt rase cu o lamă de brici sau ca o mască de cauciuc personalizată cu un preşedinte american celebru din timpurile trecute, la o spargere de bancă pe drumul mare.
- OK!
A deschis un registru greu din piele în care erau scrise pe mii de rânduri cu litere mici mii şi mii de nume şi sume de plată împărţite pe coloane.
Cred că erau trecuţi toţi oamenii ce existaseră pe Pământ în ultima sută de ani.
Asta e, eram şi eu acum prins aici şi am început să dictez rar:
T U... J U ... L E S... V E ... R ...N E... E U.
- Ce nume mai este şi ăsta, Tujules Verneeu, să-mi arătaţi permisul de la cantina Bucureşti!
De câţiva ani Bucureştiului i se construise un gard înalt din fire de tablă tăioasă de-a lungul inelului trei de centură, pentru că se transformase doar într-o mare cantină cu sute de mii de locuri de parcare unde mâncau toţi oamenii rămaşi în viaţă... Toţi aveam permise cu care intram şi ieşeam, cine nu avea ori nu putea să intre ori nu putea să mai iasă şi trebuia să lucreze toată viaţa la bucătăria pe patruzeci de niveluri subterane, iar dacă rămânea afară se hrănea doar cu fructe, legume şi plante din parcuri, pentru că animale, păsări, insecte şi peşti nu mai existau decât în grădinile din interiorul gardului, dincolo de el datorită ultimului tip de armă inventată în timpul marelui război final, erau, existau dar toate erau transparente, nu le puteai atinge.
I-am întins permisul.
Fusese falsificat de un prieten artist plastic ce lucrase la multe proiecte secrete şi era mai original decât toate câte existau. Dacă auzea discuţia mea, plasticul inteligent se adapta instantaneu la situaţie şi se modifica după dorinţa mea. Mare artist prietenul meu. O bucată de plastic care mă salvase din multe nenorociri.
L-a luat şi a lovit cu el scurt de mijlocul deschis al cărţii. Cartea s-a unduit ca o gelatină şi a scos un suspin ca un freamăt de frunze toamna pe dealul de lângă casă. Şi a început să miroasă a tei.
Culmea că mirosea şi a ochiuri moi prăjite cum mâncam în copilărie, tolănite pe piureul de spanac verde, safiric, al bunicilor. Cred că asta o să comand astăzi la cantină...
Permisul a ajuns din nou la mine în mână împreună cu cutia-carte şi un mic beculeţ ce trebuia să mi-l prind pe curea care avea să mă anunţe să vin să-mi achit rata.
Acum era distractiv. Nu mai existau bani virtuali. Nu mai existau bănci. Nu mai existau carduri, conturi, bancomate. Totul se făcea cash acum. Oricum, acum banii nu mai erau folosiţi decât pentru cărţi în afara gardului şi pentru mâncare preparată în interiorul gardului, restul era gratis. Orice ce se producea, oriunde se producea, totul era gratis. Erai bogat într-un fel, pentru că nu mai exista noţiunea asta de bogat-sărac, doar dacă aveai cărţi, pentru că mâncarea era perisabilă şi nu aveai cum să o păstrezi şi nici cum să o scoţi în afara gardului tăios.
Iar noi aveam BIBLIOTECĂ.
Sub lemnele grele stăteau fixate câteva volume vechi cu pagini subţiate ca frunzele uscate. Nu puteau să zboare după voie când vântul şuiera scurt şi puternic şi împingea arşiţa din metru în metru ca un elefant păros ce îţi dă un fund în spate fără să spună pardon, dar scoteau un sunet plăcut, mult mai plăcut decât cel al unui teanc de bani noi pe care îl verifici cu degetul mare ca pe pachetul de cărţi de joc.
Erau vechi şi nu aveau vânzător. Nu aveam pe cine să întreb dacă am voie să pun mâna sau cât costă. De fapt să aflu cât m-ar costa cândva, în scurtul viitor, pentru că buzunarele mele erau lihnite şi lipite de foame.
Mai la capătul şirului celor trei tarabe, pe mijlocul uneia, am văzut o cutie de tablă ca o căsuţă, pe care se mai vedea încă hârtia poroasă ce era ca un fel de învelitoare-copertă lipită atent.
Nu mai văzusem aşa carte.
Sigur era veche.
M-am uitat în jur şi atunci am văzut pe partea cealaltă a drumului pietruit ghemuită pe jos în spatele unei mese plină cu cărţi lucioase de calitate îndoielnică, o bătrână cu basma întunecată cu buline mov ce acoperea cu fundul ei imens un scăunel mic de lemn maroniu pe care mai mult îl ghiceam decât îl vedeam. N-am vrut să mă asigur că am martori, nu aveam de gând să fur nimic, dar din reflexul înnăscut, moştenit de la cine ştie ce haiduc din vremuri de demult, scrutam cu privirea înţepată aerul ce pâlpâia încins.
- Da, puteţi să deschideţi, e taraba lui fratemiu, dar este plecat... a venit o voce provocatoare total nepotrivită cu corpul de pe scăunelul solid de brad vopsit ciocolatiu.
Şi într-o secundă era lângă mine de parcă se materializase prin aerul fierbinte dincolo de drum, de pe dreapta lui, aici unde eram eu, după ce se dizolvase de la vreo patru metri de pe scăunelul ce acum căzuse pe spate cu picioarele ca de mistreţ despicate, fixe, îndreptate către noi, aşa cum văzusem că rămân încremenite oile alea, nu mai ştiu cum le cheamă şi din ce cauză, parcă atunci când se speriau... văzusem de mult pe youtube, atunci, înainte ca internetul să dispară brusc de parcă nici nu existase vreodată, lăsând mormane de cadavre, aparate seci, cu ecrane albe, ce clipeau disperate în căutarea semnalului care nu numai că dispăruse, dar supsese ca o gaură neagră inclusiv softurile din deviceuri. Eeeeeee se întâmplase de mult timp. Eram tânăr încă, aveam vreo patruzeci de ani sau cel puţin aşa mă credeam.
Am vrut să ridic capacul şi am văzut că are balamale pe stânga şi atunci am văzut şi scrisul mare aproape transparent de acuarelă colorată în culorile curcubeului, de parcă cineva scrisese peste copertă, din cauză că scrisul iniţial se ştersese, litere de analfabet cu o linie comică: Jules Verne, litere ce expandaseră în hârtia ca de sugativă dând ace şi crenguţe fine de stampă japoneză în toate culorile orientului. Chiar asta scria? Cam aşa reuşisem să înţeleg literele ca un autograf imens pe aproape jumătate din coperta albă-cremoasă din care se mai vedea încă un model imprimat auriu, ce bordase probabil o imagine sau fusese doar aşa, de ordin estetic,
Mi-am apropiat ochii de coperta nefirească de tablă şi am văzut scris ceva mai sus "Opere Inedite".
Am ridicat coperta şi foile groase îngălbenite, erau îndoite uşor pe mijloc după forma acoperişului-copertă, ziceai că fuseseră turnate într-o formă. Oricum şi scrisul era ciudat în două coloane ca la Biblii. În gând mi-am zis:
- Interesant... Culmea era scrisă în română. Ce frumos ar întregi colecţia completă a copiilor, care acum era toată stivuită atent pe rafturi de lemn natur, lăcuit, aşa de pur, că se vedea fiecare nervură din fladerul ce se estompa doar într-o direcţie, din dreapta spre stânga, degrade, ca o dună după altă dună, după o altă dună. Era ca o amintire colecţia, copie după colecţia noastră originală de pe vremuri, cumpărată de mama şi tata pe sub mână, dar incompletă...
- Cât costă?
- Un preţ foarte bun, nouă mii de lei.
Chiar nu mă aşteptam şi îi spun:
- Mă gândeam că o să spuneţi, şapte sute iar eu o să vă zic...
- Hai domne glumeşti, este o carte rară. Ai văzut. Ediţia 1946. Nu mai găseşti aşa ceva, nicăieri, dacă ar mai funcţiona muzeul acolo ar fi locul ei.
- Da, am văzut pe prima pagină pe verso, anul, şi sincer aşa ceva n-am mai văzut, nici nu ştiam că există. Dar la banii ăştia?!..
- Păi mata cât ai crede că face?
- Sincer aveam de gând să vă ofer o sută cinci zeci, dar doar dacă aveam. Dar nu am. Îmi place şi tânjesc după ea dar n-am nici un ban.
- Nu-i nimic la noi se poate şi în rate. Uite în trei ani, dai căte treizeci de lei pe lună.
Mă uitam la ea şi un gând idiot mă tot împingea să o agasez şi să o întreb dacă e sigură că mai trăieşte trei ani, dar în acelaşi timp îmi venea să mă întreb şi pe mine acelaşi lucru, dacă ne luăm după vocea mea dogită, faţă de vocea ei senzuală.
- Păi n-am bani nici pentru prima rată!
- N-are nimic, o plătiţi direct pe a doua, luna viitoare!!! ... şi începe să râdă sub valurile de şuncă din obraji. Ce netede sunt! Ca proaspăt rase cu o lamă de brici sau ca o mască de cauciuc personalizată cu un preşedinte american celebru din timpurile trecute, la o spargere de bancă pe drumul mare.
- OK!
A deschis un registru greu din piele în care erau scrise pe mii de rânduri cu litere mici mii şi mii de nume şi sume de plată împărţite pe coloane.
Cred că erau trecuţi toţi oamenii ce existaseră pe Pământ în ultima sută de ani.
Asta e, eram şi eu acum prins aici şi am început să dictez rar:
T U... J U ... L E S... V E ... R ...N E... E U.
- Ce nume mai este şi ăsta, Tujules Verneeu, să-mi arătaţi permisul de la cantina Bucureşti!
De câţiva ani Bucureştiului i se construise un gard înalt din fire de tablă tăioasă de-a lungul inelului trei de centură, pentru că se transformase doar într-o mare cantină cu sute de mii de locuri de parcare unde mâncau toţi oamenii rămaşi în viaţă... Toţi aveam permise cu care intram şi ieşeam, cine nu avea ori nu putea să intre ori nu putea să mai iasă şi trebuia să lucreze toată viaţa la bucătăria pe patruzeci de niveluri subterane, iar dacă rămânea afară se hrănea doar cu fructe, legume şi plante din parcuri, pentru că animale, păsări, insecte şi peşti nu mai existau decât în grădinile din interiorul gardului, dincolo de el datorită ultimului tip de armă inventată în timpul marelui război final, erau, existau dar toate erau transparente, nu le puteai atinge.
I-am întins permisul.
Fusese falsificat de un prieten artist plastic ce lucrase la multe proiecte secrete şi era mai original decât toate câte existau. Dacă auzea discuţia mea, plasticul inteligent se adapta instantaneu la situaţie şi se modifica după dorinţa mea. Mare artist prietenul meu. O bucată de plastic care mă salvase din multe nenorociri.
L-a luat şi a lovit cu el scurt de mijlocul deschis al cărţii. Cartea s-a unduit ca o gelatină şi a scos un suspin ca un freamăt de frunze toamna pe dealul de lângă casă. Şi a început să miroasă a tei.
Culmea că mirosea şi a ochiuri moi prăjite cum mâncam în copilărie, tolănite pe piureul de spanac verde, safiric, al bunicilor. Cred că asta o să comand astăzi la cantină...
Permisul a ajuns din nou la mine în mână împreună cu cutia-carte şi un mic beculeţ ce trebuia să mi-l prind pe curea care avea să mă anunţe să vin să-mi achit rata.
Acum era distractiv. Nu mai existau bani virtuali. Nu mai existau bănci. Nu mai existau carduri, conturi, bancomate. Totul se făcea cash acum. Oricum, acum banii nu mai erau folosiţi decât pentru cărţi în afara gardului şi pentru mâncare preparată în interiorul gardului, restul era gratis. Orice ce se producea, oriunde se producea, totul era gratis. Erai bogat într-un fel, pentru că nu mai exista noţiunea asta de bogat-sărac, doar dacă aveai cărţi, pentru că mâncarea era perisabilă şi nu aveai cum să o păstrezi şi nici cum să o scoţi în afara gardului tăios.
Iar noi aveam BIBLIOTECĂ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu