CÂNTECUL ÎN TREI NOTE DO RE MI AL DRAPELULUI TRICOLOR ROMÂN

Mi-am pus un drapel în jurul gâtului...
Și o coală albă în față.
Am simțit o căldură ce mă înconjura pornind din culori, din roșu, din galben și din albastru,
Se risipea spre vârful degetelor apropiate de alb,
Fierbințeala din ele, pirograva totuși pe coală literele negre nefumegânde.

L-am strâns cu mâinile,
Și mi-am afundat nasul în el,
Mirosea a SOARE.

Un tremur la ceafă părea viu. Nu! Era, viu!
Un gust. Nu! Mi-am afundat din nou simțurile în el,
Mirosea a PÂINE.

Am mângâiat cu degetele calde roșul și albastrul de sus în jos.
Mi-au trecut prin căușurile palmelor,
Ca părul negru al unei femei,
Al unei fete din galeria de la Steaua.
Zâmbesc, zâmbesc spre albul străpuns de literele negre, ca urmele unor copite de cal pe zăpadă,
O alergare prin vântul suspendat de căldura ce coboară din culori,
Vânt ce este speriat, privind în alb, nemișcat, să nu cumva să piardă, cele trei culori ce-i adie în ceafă,
Ca mângâierea mamei eterne, a mamei fiului tată de copii înnoiți.

Din nou mă afund în miresme,
Miroase a FRUCTE COAPTE PICTATE-N ACUARELE MOI ȘI ULEIURI FINE ȘI ESENȚE MINUNATE DE SOARELE PLĂMĂDIT DIN PÂINE DE MÂINILE LUI DUMNEZEU TATĂ, FIU ȘI DUH SFÂNT.

Ce vis...
Se făcea că ne grăbeam noaptea cu niște prieteni să mergem la o biserică. Se spunea că s-a adus o icoană făcătoare de minuni.
Am ajuns în curtea mare ca de mânăstire, dar parcă era totuși în cartierul nostru. În curte lume destul de muncă dar după urme și flori călcate pe jos se vedea că a fost îmbulzeală mare pe ziuă.
În stânga cum intrat pe poartă în capătul curții era o biserică de cărămidă roșie ca un foișor deschisă în față parcă cu arcade mari. Ne-am dus în stânga cum am intrat unde icoana era bordată de jur împrejur pe rama de lemn masiv cu flori. Eram veseli.
Când am ajuns la icoană și am vrit să mă închin m-am uitat atent. Spun mai mult pentru mine privind atent - Dar ce icoană este asta?
Privind în timp ce mișcam capul să mă apropi de ea să o sărut am văzut că imaginea se modifica ca la liniile acelea vechi chinezești de pe vremuri, Mă opresc fără să mă ating de ea. Apăreau mai multe chipuri.
Nu-mi amintesc exact dar parcă cineva mi-a spus zâmbind, -Sunt multe peste o mie.
Sunt înghețat si nu mă mai închin. Nu pot să mă închin la o "icoană' cu o mie de fețe. În copilărie prietenul meu ușă-n ușă mi-a spus în viziunile lui bahice că diavolul are o mie de fețe pe care și le schimbă.
Prefer icoanele pictate...

Doamne Ferește

Delimitarea limitelor

Mă lupt cu delimitarea zilelor
M-am luptat cu a orelor, cu a minutelor, cu a secundelor și chiar cu a clipelor!
Îmi reușea foarte bine.
Câteodată eram mulțumit, dar devenise ceva aparent.
Câteodată era dureros.
Acum admir scurgerea lentă
Și jocul de metronom al limitelor.
Noaptea este perimată
Și o pisică neagră este mai tăioasă în trecerea ei,
Ziua este relativă ca și frumusețea unei femei,
O apă caldă ca Rugăciunea,
Se poate chiar respira mai Bine în ea ca în Aer.
Câteodată.
Câteodată este la fel.

CuTreMur

Dacă Soarele n-ar picura limbi de foc pe Pământ,
Atunci răcoarea fulgilor de nea, ar rămâne, secată mângâiere pe trupuri nebronzate, de sticlă, de necarne, de nemagmă, de nerubin!

Cu Grieg

Și munți și văi și dealuri și verzi
Unde spre Cerul albastru în liniștea zilei pasc si adapă cirezi,
Și cântec și rouă și Galbena Rotundă Lună Nouă,
Și poveștile cu nuanțele rupte în două, 
Și fluturi și vrăbii și lanuri de aur, 
Ce tremură sub degețelele întinse ale copiilor ce aleargă prin ele cu ramuri de laur,
Și brazi și urși dar și lei ce torc obosiți
Pe prispa Casei, pe bârnele crude crăpate, stejari târnosiți,
În Cruce

CuTremur

Adormisem pe canapea...
Un vis negru, maron, adânc bleu-marin,(poate... nu știu) mă ridică din orizontală încruntat sau nu (poate suspendat într-o tăcere a simțurilor, sentimentelor și impresiilor) în verticala neterminată șezând...
Oare ce visasem?
Sub tălpi gresia rece era pansament...
Ce scormone sub ele?
Parcă două cârtițe au trecut pe sub plăci ridicându-le dâmburi...
Amețeală?
Nu! Spun cele două cuiburi din miere sticloasă legănându-se, parcă, în lanțurile tari din tavan sub privirea mea ațintită atent.
Un clinchet vesel!! Paharele dau noroc singure între ele de parcă memoraseră în siliciul sticlei vechile petreceri!
Un câine "Uuuuuuu" scurt și liniștit aproape șoptit de parcă bunii lui lupi se pierduseră de mult în amintire.
Păsărelele somnorose scutură, abia deslușit, ca în visare, aripioarele mici netezite netrezite.
Mă ridic în picioare și ațintesc o Rugăciune înspre Susul Mustrător Icoană Nevăzută Sfânt Sfânt Sfânt așteptând indecis.
Pătrățele galbene s-au aprins pe vârfurile brazilor de beton.

-Ce faci? A fost Cutremur (un tremur să scriu acum???)...
-Așa, și?

...la culcare....

Doamne Ajută.

pentru TINE Nicoleta Laura

E ziua în care,
Ne-am întâlnit din întâmplare, 
Și m-ai spălat pe mâini de-nstrăinare,
Eu frunză verde umbrelă la o mică floare.

Pământ Regesc Apostolesc

Un Oraș Minunat,
Minunile sunt Vii,
Ochii deschid Porți neștiute,
Interiorul și Exteriorul devin Unire Dumnezeiască,
Calea Lactee zâmbește măruntă salbă la Gâtul Înaltului Necuprins,
Adâncul Luminii Așteaptă Răbdător,
Întoarcerea!

(gânduri departe de noul și vechiul Thesaloniki)

Am un Prieten.
Prietenul meu,
A plâns pentru mine când am râs,
A râs cu mine când am plâns,
Eu mi-am învelit sufletul în frunzele vărzoase ale inimei,
El mi-a pus sare văzând că vreau să le mănânc mai apoi,
Și piper,
Ceapa am spart-o eu și am lăcrimat de la ea...
Lui i se înroșiseră ochii sub o pală de vânt în deșert....
M-a înjurat când gălbenușul arzând se prelingea lipicios de zările de granit tăioase pe care mă clădise, înainte să mă fugă, știind că nu pot:
-Mânca-te-ar Raiul!

Lumini țesute-n ceruri astăzi,
Pogoară line mâine pe pământ,
Adie și alungă sprinten suspinarea,
Din depărtate zări trompete lungi trimit chemarea,
Doi pumni din întreite stele ce luturi dulci cu ape si cu foc încă frământ !

Rugă de seară și de dimineață si de prânz

Rugăciune, sculptată-n om cu daltă de tăciune.


Cuvintele galbene, din hârtia veche și umedă de rugăciune,
Se adâncesc cum ceara se retrage topită sub tăciune,
Tăioasă privirea însetată-n sus, de molcoma plutire!
O flacără suavă palpită, firavă, plutind a nemurire.

De neRăbdare

Mă uit în Sus la Cerul negru de supărare,
Păsări de fier patinează pe el clipind spre zare,
Un Blând parcă se vede venind ușor și lin pe galbena cărare,
Și nu mă mir, privesc adânc cu jind, cum Totul pâlpâie-n emoții de Răbdare.

Urșii

Doamne cu ursuleții te jucai,
Din lut curați îi adunai,
Pe lângă om îi așezai,
Așa pe noi molcom, atent și lin ne R(idic)ai.
Zâmbind Luceafăr dintre nori!
Plutind albastru către zări!
Oricând, tot timpul vecilor, de la copii, primești cântări!

Părintele Răbdării noastre

Sărut Mâna Nene Ilie Cleopa Cuvios Părinte!
Iubitul nostru, tu nu ne-ai bătut decât cu, Cuvinte!
Roagă Domnul de ne iartă!
Când umili vom sta la Poartă!

Și când Sfântul Ilie se va ridica din dreapta adormire,
Ne va scoate pe toți robii la Sfânta Trezire,
Cu rugăciunile tale ai Răbdat, ca regina albină în roi,
Prigoană, necazuri și rele și multe nevoi,
Mijlocind, suferind, murind și iubind pentru noi.

Tu Maica Preacurata Preanevinovata Fecioara Împărăteasa Maria

Privirea Ta E Apă pentru mine,

Și foc mistuitor ce curge-n vine.

În brațe ai Crai Nou,

Un gălbenuș arzând s-a strecurat în ou.

În humă mi-ai plantat eterna veșnicie,

Ce ambalaj perfect, cutie din carne, lipsită de cucenicie,

Cu ochii mici cuprind văzduhul tot,

Prin constelații albe, ca un delfin pribeag, înot.

Un gând pătrunde pân' la tine,

Sau până sub pământ.

Mă simt etern câștigător cu tine,

Chiar de acum, aici, mă recunosc înfrânt.

Aur din diamante curate

Se-nalță-n jos,
În cimitire blege,
Morminte falnice și poleite, și văruite prost și fără de folos.
Al unor proști ce nu pot să închege,
Cuvinte blânde, ci doar injurii fără rost.

Hai, SĂ TRĂIM!
Să reclădim castele!!!
De aur și curaj, acum cât încă nu murim!!!
Pe piatra unghiulară, din stânci călite-n vechi!!! Nu din nuiele!
Pentru cei mici, un viitor eroic să dorim!!!

Nu renunțați la vise adevărate,
Pentru o ciozvârtă grasă ș-o poleială falsificată, doar decor.
Un pântecel tihnit și liniștit, alungă diamante picurate,
E doar monotonia beției mintale de porci ce rag în cor.
Nici pomeneală.... de clipele eterne, primare și curate!

Natură statică fotografică - 1

Pictor leneș? Fără Har?
Lumina săgeată sticla și carnea sufletului,
Natură statică... de pahar!
Înjunghiat din ficat în coloana de os postament al infinitului.

toate drepturile de autor Gabriel David 01.03.2016

Mărțișor haiku

Firicel ROȘU 
SÂNGELE și APA curg 
Firicel ALB nou

haiku dedicat lui Constantin Brâncuși

Constantin închis

În eterna mișcare

Eliberat iar

Nețărmurit

Doamne, a trecut cam mult,
De când singur ai plecat,
Uită-te acum în jur,
Mai nimic nu s-a schimbat.


Doamne, te așteptăm cu drag,
Murdară tolba-i plină de păcate,
Așa cum pentru tine-s doar un prăfuit șirag,
Așa și pentru noi, oceane de singurătate.


Doamne, să vii Acum, când îți dorești,
Noi suntem tot pământ lucrat și rumenit în lutul copt,
Tu răbdător, atent, smerit, nu ne zorești,
Aștepți tăcut să încolțească bobul mort.


Doamne, să ne săruți la sânul dalb nemărginit,
Chiar de rușinea viclenită, nu ne-a slobozit,
Și tot mușcăm mereu, din Mâna, ce cu credință, speranță și trudă ne-a zidit,
Așa cum valul bate dalta timpului etern, neobosit,
Nețărmurit, nețărmurit, nețărmurit ...

de Primăvară

Ah primăvară cu Soare nou,

Ce blând pătrunzi în casă,

Asfaltul sughiță zgribulit, lipit lângă betonul trist ca un cavou,

Căruțul cu copil și mamă, se târâie alene, prin parcarea deasă.

Oraș ticsit cu faruri roșii ce amintesc Crăciunul,

Pantofii scâlciați s-alungă-n furnicar,

Chiștoace albe-roz strivite fumegă tutunul,

O pungă saltă vesel umflată de ușa smuncită a unui buticar.

Priviri stâlcite în bătaie de prinți măreți de companii,

Sticlesc lipsite de gânduri dintre oase,

Tânjesc după alcoolul trăsnit din suburbii,

Cu chifle-n mână zâmbesc prozaic pionii marii mase.

E prânzul iezilor de capră sură,

Nimic nu-i nou doar bârfa-i colorată virtual,

Nici hoții din buzunare nu mai fură,

Iubirea-i prăbușită din drepturi și ea, la un nivel anal.

Studenți, elevi, zugravi și cerșetori buluc se aruncă în metrou.

Se scurge peste ei mocirla și delta plagiată

Din câini a mai rămas un scâncet surd ecou,

Un timbru prețios atârnă încă lipit pe rana vie din mintea ruinată, sfârtecată.

Doar blogurile înțepate urlă-n buzunare,

Mimozele stilate se chat-uiesc bizar,

Fulgerător tastează limbajele binare,

În voia Marelui Smolit Circar.

Așa e, de la raze, ai învățat să zbori!

Dar tot privești furiș cu poftă în adâncuri...

"-Acolo de plictis nu poți decât sa mori!"

Șoptește adierea lină te mângâie pe gânduri.

furnici

Trăim aceleași vremuri triste,
Păcatul redenumit obișnuință,
Noi rele se săvârșesc în râs isteric și știință,
Ha ha, unde-i ăst Domn? Pedeapsă nu ne dă, la fapte egoiste!

Suntem stăpâni pe lume,
Și dumnezei de cartier,
În gașcă și dezmăț râvnim la regnul grosier,
Nici frică, nici regret, doar la reproșuri proaste spume.

Vai ce cetate se va rupe,
Și urlete arzând din lacrimi seci, din stânci,
În ascunzișurile reci adânci,
Ne vom ruga, pământul peste noi să surpe.

Mii de muguri de apă - pentru Laura Nicoleta

Mii de muguri de apă,
Sugrumând crengile negre lucioase,
Se uită printre ploapele de aer,
Cu ochii mici de lilieci mustrându-mă,
Pe mine bucată de pământ.
-Crezi că m-a învățat cineva să te iubesc?
-Eu n-am iubit pe nimeni, pe nimeni, pe nimeni, ...
-De urât m-am pregătit singur! ...
-Auzi făi femeie?
-Du-te și culegele, și le fierbe împreună cu lacrimile noastre, să aburim Cerul pe dedesubt, să nu ne mai vadă!
-Evooooooo carnivoro... tot eu....

Corăbii cruciale scoboară în adâncuri

Oare a venit Ilie?
De corăbii se scoboară?
Fibrele de lemn ca sita, îmi aruncă mie,
Fiori reci, din arșiță. Ha, ce credeau că apa vie mă omoară?

În adâncuri negre aurul nu strălucește,
Ha ha ha, stă mocnind ca într-un vis,
Firav tot sper si mă uimește!
Ce val dintr-un cutremur, ne urcă pe toți în paradis?

Corăbii solide imense cruciale,
Se luptă să ajungă la liman,
Dar pier în luptă de grijile totale,
O șansă mai avem, iubirea de dușman.

Haiku creștin ortodox

Maria lutul de aur sân al spicului ceresc

fiul neștiutor

Cum poți să spui că n-ai știut

Că Cerul Este Albastru,

Că limbi de foc n-au coborât

Să te frămâte din țărână, Astru.

De ce viclean tu te prefaci,

Că n-ai știut nimica,

Măi omule tu crezi că-ntâmplător cresc roșii maci,

Și apa-i stropi și picură când vrea, Mămica.

Ori cât ai vrea pe suflet sub haine să-l ascunzi,

Și să te-n frupți din toate crezând că-s ale tale, zeu,

Cândva vei plânge clipele pierdute și vei vedea că te afunzi,

Smerit te vei întoarce pe drum la Bunul Dumnezeu.

Timp

Ce bine că te scurgi,
Că curgi în jos,
Că curgi în sus,
Ce Bine e că curgi!

Ș-ar fi dorit să-nfingă cuțitul, în clipa lor, prețioasă și umplută de fondante,
Să o fixeze ca pe zâmbetul lui Jocker din Batman, în țâțe la amante,
Dar le-a alunecat, cu mâna, prin șiragul lichid solid gazos,    
Și s-au trezit cu carnea căzută de pe os.

Ce înfiorare!!!! În minele, de spectator!!!
Mi s-a înghețat uscat și vinul în ulcior!
Mă rog la Tine Doamne, să ne ierți!!!
Cu toții am visat ca-n valuri, să stăm ușori și neclintiți și drepți!!!

Oh timp suav și viu și dulce cum te duci!
Din răsărit în asfințit, n-ai timp, nici tu, pe mâna Lui, să te întinzi și să te culci,
Prieten scump ca sângele din rana ne închisă,
Mai stai grăbit cum ești, să împletesc din har, o scurtă strofă scrisă.

Te trag din mări!

Și-ncerc cu chingi să prind de tine un catarg,
Să merg alerg cu tine, de pe tărâmul trist, cât mai departe-n larg,
Dar mă repezi pierdut prin alte albe țări,
Cărări rămân, rămân în urma mea cărări.

Ajung oricum la verdele liman?
Nu-s sigur, n-am fost și nu sunt vrednic să-nvârt Pământul în Ocean,
Ca oarecând un prinț ales Fernando Magellan,
Eu tot dator rămân la Tine, cu fiecare an de an,
Să mă iubești nu cer, ar fi cerșeală-n van, de prostovan,
Chiar de nu merit, tăcut, m-ai oblojit smerit adăpostit în han,
Și te aștept să te întorci la mine, Să știi, N-am înmulțit tăiosul ban!

NIKITA

L-am întrebat pe Nikita dacă E înger ?
Mi-a răspuns Zâmbind!

Eminescu

Eminescu
Maica Este Lacrimă Vie,
Adierea Bate Clopotul Codrului,
Femeia Flacără De Dor A Vieții Ce Nu Moare,
Cruce De Lemn Însângerat În Pieptul Poporului Român.

Eminescu,
Trup suflet minte,
Cărămidă arsă!
Răcită?
Rătăcită?
Răsucită?
Sau de răi zdrobită?
Și din sfărâmare,
Și din așchii surâzătoare,
Tot nisipul se va cerne,
Și lutul devenit alb,
Scuturat de negru,
Și transparent,
Și diamant,
Va luci sub curcubeul ce va tăia cerul în două
Ca o teacă despicată,
Sprijinită totuși pe pământ și pe apă, pe mal de lac și pe aur de tei
Înverzită și înflorită și pară de foc în Sus în Aer în 
Dincolo și pretutindeni,
De-a pururea tânăr.

ARIPI
EMINESCU
MIHAI.