Nu pot să scriu poezie pentru tine,
Sunt ca în fața unei coli albe nescrise,
Mai albă decât lăcrămioarele tale,
Alea din lacrimi înghețate tăioase ca un pumnal de sticlă.
Și totuși rupt în două obosit
M-așez cu capul sprijinit de stânci
Privesc în Sus și Rog Prin Norii Crunți,
O Rază Să Coboare Pe Ostenite Frunți,
Și Iată Vine O Sclipire
Un vulturul negru se repede-n mine:
Cum oare te gândeai?
Cu degetele lungi de piatră
Ce scormoneau în stânca rece
Săpând frumoase drepte canioane,
Să poți să numeri bobii de mărgăritar
Vărsați din durul diamant topit
De timp, ținut în piept, la foc mocnit.
Se risipeau și alergau râzând prin palme,
Nepotrivite, moi și diafane,
Iar când o noapte neagră s-a lăsat
Nici lor, nici lui, nu i-a păsat...
Că s-au topit în picuri mari și reci
Plângând pe degete, ca pietrele, de veci.
