Întoarcerea Mirilor

Nu te mai iubesc, de te-am iubit odată,
Memorie chiuretată, de valuri netezită, memoria nu moare niciodată,
Plângeam și mă rugam, în pături de dragoaste să ne-nvelim,
Și am ajuns ca din departe, de trupurile goale de suflete, uscate ascuns să le jelim,

Ce oare e păcatul?
E un regret întors pe dos!
E ca și când în noi roșită carnea,
Stă toată-nghesuită sub alba armură sculptată nătâng de cel căzut în os,

Ei mieilor
Cu toții avem blănile pătate
Ba cu un pic de alb sau negru picurate.

La Vin tot vin

Așa ca niște nasturi ce se rostogolesc în joacă,
Și de departe par dâre de spumă și de ceață sau nervuri albe, fine, pe lemn bătut de toacă,
Porniți, aleargă, cu-n vuiet își cresc făr de cuvinte furia spre un zid,
Călcând pe inerție cu flăcări se-nconjoară topind tot drumul antracit,
dezintegrând tot ce-nconjoară cu roșul lor de galben și acid,

Nu mai există liniște din clipa-n care păcatul a învins,
Și Adevărul se clatină pe muchie de stâncă, de pumnii lor frumoși și dalbi împins,
Căderea se cere singură să sară-n ea,
Întoarsă în infernul împrăștiat din conștiința mea și-a ta,

Ce sânge de balaur?
Ce frunte să mai suporte cununa ta de laur?
Sfârlezelor nimic nu le mai stă în cale mahmure de venin,
Lobotomie de le-ar face cineva, nu pot uita din carne, doar speră, la vindecarea din Tanin.