Dezamăgire ruptă-n două

Firavă frunză nu mai știu nimic,
Și am crezut în oameni chiar mai mult decât un pic,
Pentru că roua dintr-o picătură,
Oceane adună și ape vii Cunună, întretăind focoase, roșii, buzele din gură.

Tot femeia este, cândva

Ce lacrimi false curg din ochii tăi,
Teatralul teatru moșmondit de bunii răi,
Nebuni s-arată și goi pe dinăuntru,
Toți elefanții roșii iubind pe fildeș icnetele false, a grațioase curve învirginate, cândva în zări îndepărtate, afară dintr-un înăuntru. 

Ce visare de vis,
Un larg adevăr circumcis,
Rupeam de jur dinprejur din petale,
Parfumul curgea valuri valuri agale,

Trandafiri peste tot, sub galbenul Soare !
Ce mare lucrare !
Mâncam cu poftă tâmpită din roșii și dalbe
Din miezurile crude și umede albe.

Mi-e dor să greu să înțeleg
Să dau cu pietre în trupul meu cel bleg

Dalba

M-am îmbătat cu must,
Și nu mai zic că nu mai beau,
Mi-e frică, cu "dar", să mai încep să gust,
Un viers pripit, rugat de verbul vreau.

Cusut mărgăritar pe șlițul morții,
Am răstingnit în zori,
Zăvorul ruginit al porții,
Un pumn ales, sămânță verde-n flori.

Uitată pe o lacrimă din călimară,
Și sprijinită într-un colț, stelat de raze,
Smuls de viteji din gura ta de fiară,
O muză-și linge rănile curate de roșu în petice de verde oaze

Ce vers? Ce viers? Ce rost mai are să mă mint în alb?
Ce să mai caut? Ce cioburi și spărturi din colb să mai aleg?
Ce scânteiri sunt oglindite-n crinul dalb?
Doar vaiete și icnete și hohote de râsu plânsu tot culeg!?

Offf șarpe vicleană incertă și inertă târâtoare,
Ce te strecori sub pat, ca-n creierul lui Hamlet o licoare,
Mânca-te-ar Raiul înfipt în acele de spin,
Și stors și strecurat în vinul de pelin.

Pentru necunoscuta regina mea de la marchiză Laura David Nouvelle Marchitz

de după de ducă

Mi-e frig și fierbinte în oase,
Izvoare se zbat sub finul bumbac,
Tu moale, tu piele, n-asculți, de mintea-nvelită, în florile, roșii, de mac,
Și vremurile îs vechi și tare îs roase,
De coaja, de aspra, tulpină, ce-i verde, copac,

Tu, Doamne, din negrul abis, cu lamă de fulger plesni-mă-vei biciuri pe carnea-mi pierdută pe oase,
În Sus, în alburi și galbene Aere, zbura-mă-vei... albastre măiastrele nouri... prin aer plutire adie, suspină utiată de doruri, din josuri, ridică Pământul spre mine, foșnituri de coase, arome subtile, melodi oase.