miercuri, 29 aprilie 2015

Flori albe de primăvară târzie sau vară timpurie

Și iacă au înflorit gutuii
Spirală albă neatinsă,
Și iaca spuma mării necuprinsă
Ne spală iarăși spaima urii.

Noaptea minţii - pagina doi

Noaptea m-am trezit pe o stradă. Pe stânga mă atrăgeau cărţi vechi. Erau dincolo de geamurile vitrinelor închise. Încercam să văd titlurile ba ridicându-mă pe vârfuri ba aruncând cu capul ca o pendulă mare în cutia ei, limitată să fugă şi să sară năucă pe treptele atrăgătoare cu mochetă pufoasă violetă, culori ce se zbârleau la mine din sticla cu valuri, imperfectă, Soarele mă făcea să strâng din pleoape şi tot nu reuşeam să văd mare lucru. Curcubee fugeau şi se rostogoleau ca cercurile de fum scoase de un puşti sprijinit cu mâinile în buzunare, de un stâlp strâmb de beton. Am trecut mai încolo şi am găsit două tarabe acoperite cu scânduri grele şi bucăţi decupate din beton din care sclipeau barele de fier, rămăşiţe ale cine ştie cărei clădiri decupate din peisajul Halei Matache, gaură astupată apoi cu aer vidat. Dacă ajungi să treci prin ea, te goleşti de gânduri.
Sub lemnele grele stăteau fixate câteva volume vechi cu pagini subţiate ca frunzele uscate. Nu puteau să zboare după voie când vântul şuiera scurt şi puternic şi împingea arşiţa din metru în metru ca un elefant păros ce îţi dă un fund în spate fără să spună pardon, dar scoteau un sunet plăcut, mult mai plăcut decât cel al unui teanc de bani noi pe care îl verifici cu degetul mare ca pe pachetul de cărţi de joc.
Erau vechi şi nu aveau vânzător. Nu aveam pe cine să întreb dacă am voie să pun mâna sau cât costă. De fapt să aflu cât m-ar costa cândva, în scurtul viitor, pentru că buzunarele mele erau lihnite şi lipite de foame.
Mai la capătul şirului celor trei tarabe, pe mijlocul uneia, am văzut o cutie de tablă ca o căsuţă, pe care se mai vedea încă hârtia poroasă ce era ca un fel de învelitoare-copertă lipită atent.
Nu mai văzusem aşa carte.
Sigur era veche.
M-am uitat în jur şi atunci am văzut pe partea cealaltă a drumului pietruit ghemuită pe jos în spatele unei mese plină cu cărţi lucioase de calitate îndoielnică, o bătrână cu basma întunecată cu buline mov ce acoperea cu fundul ei imens un scăunel mic de lemn maroniu pe care mai mult îl ghiceam decât îl vedeam. N-am vrut să mă asigur că am martori, nu aveam de gând să fur nimic, dar din reflexul înnăscut, moştenit de la cine ştie ce haiduc din vremuri de demult, scrutam cu privirea înţepată aerul ce pâlpâia încins.
- Da, puteţi să deschideţi, e taraba lui fratemiu, dar este plecat... a venit o voce provocatoare total nepotrivită cu corpul de pe scăunelul solid de brad vopsit ciocolatiu.
Şi într-o secundă era lângă mine de parcă se materializase prin aerul fierbinte dincolo de drum, de pe dreapta lui, aici unde eram eu, după ce se dizolvase de la vreo patru metri de pe scăunelul ce acum căzuse pe spate cu picioarele ca de mistreţ despicate, fixe, îndreptate către noi, aşa cum văzusem că rămân încremenite oile alea, nu mai ştiu cum le cheamă şi din ce cauză, parcă atunci când se speriau... văzusem de mult pe youtube, atunci, înainte ca internetul să dispară brusc de parcă nici nu existase vreodată, lăsând mormane de cadavre, aparate seci, cu ecrane albe, ce clipeau disperate în căutarea semnalului care nu numai că dispăruse, dar supsese ca o gaură neagră inclusiv softurile din deviceuri. Eeeeeee se întâmplase de mult timp. Eram tânăr încă, aveam vreo patruzeci de ani sau cel puţin aşa mă credeam.
Am vrut să ridic capacul şi am văzut că are balamale pe stânga şi atunci am văzut şi scrisul mare aproape transparent de acuarelă colorată în culorile curcubeului, de parcă cineva scrisese peste copertă, din cauză că scrisul iniţial se ştersese, litere de analfabet cu o linie comică: Jules Verne, litere ce expandaseră în hârtia ca de sugativă dând ace şi crenguţe fine de stampă japoneză în toate culorile orientului. Chiar asta scria? Cam aşa reuşisem să înţeleg literele ca un autograf imens pe aproape jumătate din coperta albă-cremoasă din care se mai vedea încă un model imprimat auriu, ce bordase probabil o imagine sau fusese doar aşa, de ordin estetic,
Mi-am apropiat ochii de coperta nefirească de tablă şi am văzut scris ceva mai sus "Opere Inedite".
Am ridicat coperta şi foile groase îngălbenite, erau îndoite uşor pe mijloc după forma acoperişului-copertă, ziceai că fuseseră turnate într-o formă. Oricum şi scrisul era ciudat în două coloane ca la Biblii. În gând mi-am zis:
- Interesant... Culmea era scrisă în română. Ce frumos ar întregi colecţia completă a copiilor, care acum era toată stivuită atent pe rafturi de lemn natur, lăcuit, aşa de pur, că se vedea fiecare nervură din fladerul ce se estompa doar într-o direcţie, din dreapta spre stânga, degrade, ca o dună după altă dună, după o altă dună. Era ca o amintire colecţia, copie după colecţia noastră originală de pe vremuri, cumpărată de mama şi tata pe sub mână, dar incompletă...
- Cât costă?
- Un preţ foarte bun, nouă mii de lei.  
Chiar nu mă aşteptam şi îi spun:
- Mă gândeam că o să spuneţi, şapte sute iar eu o să vă zic...
- Hai domne glumeşti, este o carte rară. Ai văzut. Ediţia 1946. Nu mai găseşti aşa ceva, nicăieri, dacă ar mai funcţiona muzeul acolo ar fi locul ei.
- Da, am văzut pe prima pagină pe verso, anul, şi sincer aşa ceva n-am mai văzut, nici nu ştiam că există. Dar la banii ăştia?!..
- Păi mata cât ai crede că face?
- Sincer aveam de gând să vă ofer o sută cinci zeci, dar doar dacă aveam. Dar nu am. Îmi place şi tânjesc după ea dar n-am nici un ban.
- Nu-i nimic la noi se poate şi în rate. Uite în trei ani, dai căte treizeci de lei pe lună.
Mă uitam la ea şi un gând idiot mă tot împingea să o agasez şi să o întreb dacă e sigură că mai trăieşte trei ani, dar în acelaşi timp îmi venea să mă întreb şi pe mine acelaşi lucru, dacă ne luăm după vocea mea dogită, faţă de vocea ei senzuală.
- Păi n-am bani nici pentru prima rată!
- N-are nimic, o plătiţi direct pe a doua, luna viitoare!!! ... şi începe să râdă sub valurile de şuncă din obraji. Ce netede sunt! Ca proaspăt rase cu o lamă de brici sau ca o mască de cauciuc personalizată cu un preşedinte american celebru din timpurile trecute, la o spargere de bancă pe drumul mare.
- OK!
A deschis un registru greu din piele în care erau scrise pe mii de rânduri cu litere mici mii şi mii de nume şi sume de plată împărţite pe coloane.
Cred că erau trecuţi toţi oamenii ce existaseră pe Pământ în ultima sută de ani.
Asta e, eram şi eu acum prins aici şi am început să dictez rar:
T U... J U ... L E S... V E ... R ...N E... E U.
- Ce nume mai este şi ăsta, Tujules Verneeu, să-mi arătaţi permisul de la cantina Bucureşti!
De câţiva ani Bucureştiului i se construise un gard înalt din fire de tablă tăioasă de-a lungul inelului trei de centură, pentru că se transformase doar într-o mare cantină cu sute de mii de locuri de parcare unde mâncau toţi oamenii rămaşi în viaţă... Toţi aveam permise cu care intram şi ieşeam, cine nu avea ori nu putea să intre ori nu putea să mai iasă şi trebuia să lucreze toată viaţa la bucătăria pe patruzeci de niveluri subterane, iar dacă rămânea afară se hrănea doar cu fructe, legume şi plante din parcuri, pentru că animale, păsări, insecte şi peşti nu mai existau decât în grădinile din interiorul gardului, dincolo de el datorită ultimului tip de armă inventată în timpul marelui război final, erau, existau dar toate erau transparente, nu le puteai atinge.
I-am întins permisul.
Fusese falsificat de un prieten artist plastic ce lucrase la multe proiecte secrete şi era mai original decât toate câte existau. Dacă auzea discuţia mea, plasticul inteligent se adapta instantaneu la situaţie şi se modifica după dorinţa mea. Mare artist prietenul meu. O bucată de plastic care mă salvase din multe nenorociri.
L-a luat şi a lovit cu el scurt de mijlocul deschis al cărţii. Cartea s-a unduit ca o gelatină şi a scos un suspin ca un freamăt de frunze toamna pe dealul de lângă casă. Şi a început să miroasă a tei.
Culmea că mirosea şi a ochiuri moi prăjite cum mâncam în copilărie, tolănite pe piureul de spanac verde, safiric, al bunicilor. Cred că asta o să comand astăzi la cantină...
Permisul a ajuns din nou la mine în mână împreună cu cutia-carte şi un mic beculeţ ce trebuia să mi-l prind pe curea care avea să mă anunţe să vin să-mi achit rata.
Acum era distractiv. Nu mai existau bani virtuali. Nu mai existau bănci. Nu mai existau carduri, conturi, bancomate. Totul se făcea cash acum. Oricum, acum banii nu mai erau folosiţi decât pentru cărţi în afara gardului şi pentru mâncare preparată în interiorul gardului, restul era gratis. Orice ce se producea, oriunde se producea, totul era gratis. Erai bogat într-un fel, pentru că nu mai exista noţiunea asta de bogat-sărac, doar dacă aveai cărţi, pentru că mâncarea era perisabilă şi nu aveai cum să o păstrezi şi nici cum să o scoţi în afara gardului tăios.
Iar noi aveam BIBLIOTECĂ.
                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                          

marți, 28 aprilie 2015

Noaptea minţii - pagina unu


Mă rupsesem din gelatina bolnăvicioasă a camerei în care mă înghesuiau şi mă împigeau în colţurile intime ale camerei, informaţiile masive, aderente şi amestecate, venite viclean din aparatele consumatoare de curent. 
Îmi mâncau timpul ca nişte plăgi de lepră care mă devorau încet.
Telefonul, tableta, laptopul, televizorul, ... până şi aparatul foto acum sărea sălbatic, legat de wireless, să-mi muşte ce mai rămăsese din rămăşiţele tremurânde şi albe, ale zilelor mele, ce îmi ţineau, aşa cum îşi ţin bandajele, albe, rana strâns, ferm dar protector, mintea, din care încerca să ţâşnească ce mai rămăsese din sângele auriu de lumină. Îmi trăgeau cu poftă şi lăcomie bandajele şi am fugit ...
M-am smuls cu durere şi cu un ţipăt înnecat de întuneric! 
Am tras de drucărul rece, dar uşa parcă era o piatră de munte, un minereu metalic imens. 
Am reuşit totuşi ajutat de o pală de curent, să deschid uşa şi să alerg pe scările colţuroase afară. Probabil vânt???????
Eram eliberat! Cu toate că mâinile pipăiau în spasme buzunarele goale, de parcă ţesătura rară, strecurase prin ea aparatele subţiri şi negre şi le scuipase afară cu un ultim efort reunit al plantelor de bumbac răsfirate de spălările dese şi de detergenţii abrazivi, ... Şi ele, firmiturile mici de pâine, săreau sprinţare ca nişte limbi de clopoţei şi nu se pierdeau prin gratiile împletite, pentru că lor le plăcea căldura din buzunarele mele largi.
Am ieşit între pomii verzi, care m-au enervat la început un scurt moment, cu frunzele lor proaspete ce se roteau sub suflarea umedă a razelor de soare şi pentru că le credeam indiferente, din cauza sufletului meu mic, afectat de lipsa de aer. Dar ele de fapt tresăltau de bucuria revederii. Şi se bucurau că mergeam săltat, chiar dacă mă împleticeam prin văzduhul nou şi limpede către librăria de dincolo de strada periculos de asediată de maşini aparent nevinovate.
Am respirat adânc de mai multe ori. Aerul era relativ curat. Mai curat ca mine.
Am intrat atent în librărie. Nu mai trecusem pragul librăriilor de câţiva ani. 
Cărţile, aşezate, tăcute, cu foile strânse ca buzele unei copile, nemulţumită şi îngrijorată de nefirescul unui părinte ce înjură urât şi nervos şi supărat pe cioburile unei căni, ce a explodat de pardoseala arămie, ca acoperişurile de ţiglă prăfuită adunate la palavre sub apusul odihnitor al soarelui ce coboară printre colinele ce se odihnesc şi-şi răcoresc picioarele vechi obosite în marea transparentă ce mângâie coasta Italiei, ce a spart tăcerea unei camere curate, pentru că n-a mai vrut vecinătatea unei salate verzi şi lucioase, ce se încordase la gustul oţetului din bolul transparent, pe masa plină rotundă, de obiecte ciudat amestecate ce se împingeau între ele ca porcii pe marginea prăpastiei şi nu vroiau să guiţe a moarte....
Cărţile luminau tăcute, zâmbeau diafan către mine. Mă uitam la autori, la titluri, la hainele lor de gală, unele inspirat gătite, unele clasice şi domesticite, altele regale şi înţepate, altele lascive, voluptoase iar altele cu totul ţăcănite şi rupte dintr-o colecţie pop neterminată, zgomot de culori, de linii şi desene abstract întrepătrunse.
Am zis să aleg cu mâna mea, dar textele scurte de pe spate, unele fără momeală, nu mă atrăgeau, iar altele mă speriau cu cifrele trecute pe eticheta mică ce îmi afectau averea pe care n-o mai aveam .... Am ales un Cehov cadou şi fără să vreau să fiu snob, am ales punga de cadou cea mai ieftină de un galben plăcut, ce se asorta cu pictura superbă ce te fura prin fereastra ei din coperta fină, subţire, în interiorul plin al cărţii. Am împins literele la o parte ca să ies şi să pot să plătesc la casă doamnei pline, cu aliură de soprană îngâmfată şi i-am dat-o pungii să o înghită. Mă cântărea probabil ca pe fiecare din cei ce intrau în vizită aici, gândindu-se ce carte va mai pleca din librărie şi va prinde un suflet mic sau mare după cum îi este scris şi pe unde va colinda. Cui va schimba cursul vieţii, pe cine va bucura, pe cine va duce pe un val de parfum de flori spre nori, pe cine va trânti ca sminteala de pământ, pe cine va lumina lăsând seminţe de aur ce vor plesnii ca bobocii primăvara pe tarabele altor librării sau biblioteci sau anticariate prăfuite.
Cartea sărea veselă în punga galbenă şi deja se uita atentă la paginile ei albe imaculate.
Un zâmbet larg îi îndoia încet vârfurile paginilor.
Emoţionată era să sară din pungă la coborârea unui trotuar, parcă văzuse cum i se îngălbeneau paginile! Oh, era doar o rază de soare ce coborâse prin puţul de hârtie galbenă ce-i dăduse o clipă de visare spre viitorul ce începuse să alerge în jurul ei.


marți, 21 aprilie 2015

neterminată 2...

Stăteam aliniaţi şi aşteptam,
Conducătorul pentru care ne jertfeam,
Şi-n frigul dimineţii tremuram,
Emoţionaţi sub uniforma strâmtă, în zare printre blocuri, noi priveam!

Cu ochii aţintiţi pe drum stăteam,
De pe-un picior pe altul, uţa-uţa ne dădeam,
Şi ne strâmbam şi ne-nghionteam,
Sub Soarele ce se juca prin frunze, noi râdeam!

Stăteam aliniaţi şi aşteptam,
Din piepturi mici cu veselie noi cântam,
Un clinchet ciripit dintre obrajii roşii noi scoteam
Şi iar stăteam şi iarăşi aşteptam!

"-Partidul! Ceauşescu! România!..."
Dezamăgiţi de el, dezamăgiţi de noi,
Cântam, ţipam, urlam tot noi,
Cu sufletele adormite în noroi.

Hai! Fluturaţi eşarfe tricolore!
Văzduhul să tremure niţel!
Că trece un mare Voinicel!
Din turtă dulce şi din zahăr, bezele, ne trimite cu mâna, inodore!

Iar noaptea pe la cozi noi ne-ntâlneam,
Pe scăunele mici ne înghionteam,
Şi adormeam şi ne trezeam,
În pungi, tacâmuri de pui, parizer sau salam, în "dar" primeam.

Şi iar creşteam şi ne-mbulzeam,
La cozi şi tineri, de cozi pe ele nu le mai trăgeam,
Şi ne sminteam, ne furişam,
Să le atingem cu mâna, pipăiam,
Pe fructele fierbinţi, dorite, dar ascunse de plăcere, jinduiam.

Lămâi, banane, portocale
Ca iarba crudă, verde, le aşezam o dată-n an,
Pe brazda unui raft, pe funduri de borcan,
Balconul prindea viaţă ca jungla lui Tarzan,
Din sâmburi de caisă, noi, extrăgeam migdale.

Şi a trecut şi Ceauşescu,
Şi a trecut Ion măreţul Iliescu,
Şi a trecut Constantinescu şi Băsescu,
Şi ne-a ferit şi Dumnezeu, de înc-un escu.

Acum ne-om duce acu cu toţii-ncolonaţi,
Să mai votăm şi altceva p-afară,
Şi ne gătim şi haina militară,
Că mult nu este pân ... vom fi "clonaţi",
De fraţii noştri-ndoliaţi,
Mai mult nu spun, mai bine vă-nchinaţi,
Dar nu uitaţi!
De moartea sufletului regesc, cel ce iubea cândva o ţară!!!











Lupta

Preacurată Maică!
Pururea Fecioară!
Nu lăsa să moară!
Credinţa, în ţară!

Ortodocşi cu Cruce,
Şi Icoane-n case,
Românii stau stâncă,
Chiar de-s numai oase!

Pe cei drepţi alină!
Maică, Sfinţi şi Îngeri, Arme de Lumină!
Proşti şi răi suspină
Munca lor vicleană nu se mai termină.

Fecioară Marie,
Apă Preacurată, Limpede şi Vie,
Pentru pruncii tăi, Lupţi ca o Leoaică!
Şi noi, Te iubim, Preacurată Maică!

vineri, 17 aprilie 2015

Regina Nopţii

Regină a nopţii,
Ce-întinzi în Sus către Fecioară,
Buze înmiresmate şi cuminţi,
Şi ziua te-nchini ca moartea ruşinată şi călcată în Lumină de tălpile-nroşite şi albe şi crude de Viaţa ce alină,
Şi ce străbate-n zbor văzduhuri ce gângure şi nu suspină,
Până la Cer şi dincolo de El,
Trăgând de noi,
Şi de flămânzi, şi de-întristaţi şi de cei goi,
De noi, de voi,
Şi nu numai de cei cu mari sau mici nevoi.

marți, 7 aprilie 2015

Luna roşie şi albă şi galbenă

Ochi roşii de oboseală
Ochi roşii de mânie
Ochi roşii de lacrimi uscate
Roşu de ouă roşii

Sminteală
Ispită
Un iad pe pământul mic rotund
Un iad de capete mici rotunde

Şi proşti
Şi răi
Şi nemernici în ţara lor sau a altora
Aşa am fost şi nu mai suntem
Aşa am fost şi parcă suntem
Şi parcă nu vrem mai mult
Nu vrem mai mult RAI
Pentru că vrem mai mult răi
Ce-aş mai împuşca căciuliţa asta în semiluna ei stupidă
Ca să crească rotundă ca o Lună
şi Albă şi Galbenă şi
Şi Bună!

miercuri, 1 aprilie 2015

de durere, de întristare şi de însingurarea-mi mincinoasă

Călcat-am în picioare viaţa,
Tu creator, eu ucigaş,
Credeam că sunt un şmecher şi poznaş,
Dar prost am fost, şi-acum mai sunt trufaş,
Şi mă târăsc prin glod din noapte până-nfloreşte dimineaţa.

Acum încerc,
Şi mă cutremur mai mereu, din când în când,
Atunci când Domnul scoate-n cale cu toiagul blând,
O amintire, o spaimă, o nădejde, rând pe rând,
Îi este milă şi mă plimbă-n cerc.

Aş rupe lacrimi,
Pe morminte, pe valuri sau pe ţărm,
Din mine-n minte prin suflet şi prin inimă eu le sfărm,
Şi le trântesc cu palme reci şi calde pe obraz să-l dărm,
Să lepăd şi să şterg din mine patimi.

Nisipul fin, sub talpa ta, ca fiu,
Aş săruta şi urma moale de aş putea atinge,
De mii de ani ne cureţi tot cu sânge,
Şi pâine nouă ne aşterni şi tot se frânge,
Şi rana ta tot nouă, se odihneşte pururea, în trupul viu.