Maică

Preacurată Maică,
Pururea Fecioară,
Nu lăsa să moară,
Strigătul de ţară!

Marie Maică Prea Iubită,
Mila ta smerită
şi de noi iubită,
Alină Smerită!
mintea oţelită,
fruntea chinuită
inima zvârcolită
gura obosită.

Mireasă Maria,
Pururea Slăvită,
Raze ne trimite,
de Hristos zidite!

Şi ne luminează,
Cu Iisus veghează,
La o Românie,
Fără de mânie!

Ridicare şi o floare

Cu faţa cad în noroi,
Mi-ai pus piedică la mâini,
Râd.

Cu faţa cad în noroi,
Mi-ai pus piedică la picioare,
Plâng.

Cu faţa cad în noroi,
Mi-ai pus piedică,
Şi nu mai râd şi nu mai plâng.

Dar te rog
Iubeşte-mă murdar cum sunt
Şi spală-mă de mine.

O clipă dimineaţa

M-am privit
Şi am privit clipa.
Picătură de apă suspendată pe aţa întinsă perfect verticală a vieţii
Strălucea!
Fericire fără evenimente, nu murea nimeni
Plutire în jurul ei
Fără resentimente, păcatele nu existau în spaţiul perfect

Am vrut să o amorţesc,
Dar nu am putut,
Clipele zilei au început să împingă clipele nopţii,
Ca la coadă, când nimeni nu împinge pe nimeni,
dar înghesuiala te presează obositor înainte spre ţintă

Iar în faţă uiţi tot!

Acum a trecut,
A rămas doar amintirea.

Stânca bolovanului meu

Luasem bolovan de dor
Din extaz şi fără zor,
Bolovan şi la călcâie
Rău de bine-mi pare-n frâie!

Luasem bolovan în spate
Mă căra făr să m-apase,
Mă durea înfipt în oase,
Dar pluteam pe pietre plate
ca broscuţe mci pe ape
clip clip clip
clipocit umed
al băieţelului vesel
ţinut de mânuţă de asprimea timpului scurt şi lung al tatălui său.

Jinduiam după bolovanul strălucitor
Ce-l tăvăleam, muşcam şi de care îmi ascuţeam dinţii şi tâmplele flămânde,
Dar când să-l prind de brâu
Sălta vesel la cer sau se scormonea sub pământul gras şi verde şi ananas.

până mi-am pus bolovan la cap
şi nimic nu mi-a mai rămas
doar stâncă, în sufletul liber, legat de el.

Ea, Moartea, nu-i a mea.

M-am urcat pe-un mal de flori,
Am crezut că sar de acolo pe spuma din coama valului ce mă va duce la mal,
Dar m-am uitat în zare şi malul nu se vedea...
Se vedea doar negura marginii cerului
şi frica mea de adâncimea lichidă a apei,
ca o femeie ce te trage de mână,
ca moartea ştirbă
ce rânjeşte tăcută
de pe scaunul de bar
în timp ce sorbeşte zgomotos din cucută.

Ce mi-ar plăcea să-i arunc un miel în spate
să o muşte de iarba neagră.
Să o transforme într-u desen animat!
Să fugă ca proasta pe câmpii,
fugărită de micul miel alb,
până se va contopi cu culoarea verde,
de măr original,
Aşaaaaaaa, până i se străpezesc dinţii şi gingiile!
Atunci se va întoarce îmbrăcată în frunze de ghiocei
Tăcută şi mirată, tânără şi frumoasă,
Aproape transparentă,
Şi din coasă îşi va face o tavă,
Din care să-mi servească ceaiul dimineaţa, la prânz sau la ora 5.

Apoi aş pleca cu ea la braţ,
Mi-aş deschide umbrela de formă,
Iar când ploaia se va înteţi,
o să mă fac că o scap pe jos.
Ca să o roadă picăturile de apă!
Apoi voi sări râzând în razele Soarelui proaspăt de seară
într-un picior în balta subţire,
în care s-a ascuns necăjită că nu m-a păcălit
şi s-a topit.

Lumina unui om unit

Hoinăream prin ape tulburi,
Căzut Doamne, în păcat,
"Usturoi" aveam un nume,
Plin şi verde nesecat.

Şi mergând uşor pe maluri
Mai şontâc, mai curmeziş
reuşeam să fac mici valuri
când toţi blegii, se chiorau, pieziş.

Şi iac-aşa găsit-am, o mândruţă,
O "Ceapă" roşioară în obraz,
Tindeam chiar să mă transform în "Praz",
şi chiar intrasem tare în extaz,
Că mă urcasem vesel, în bărcuţă.

Aşa că-n asfinţit de Soare,
Privesc tăcut la marea-ntinsă pe pământul mic,
Şi ce să zic, mai mult decât nimic,
Am şi pierdut, şi câştigat un pic,
O briză albă-n rană, nici caldă, nici răcoare, lumină clară, netedă de linişte, Strălucitoare!