Ea, Moartea, nu-i a mea.

M-am urcat pe-un mal de flori,
Am crezut că sar de acolo pe spuma din coama valului ce mă va duce la mal,
Dar m-am uitat în zare şi malul nu se vedea...
Se vedea doar negura marginii cerului
şi frica mea de adâncimea lichidă a apei,
ca o femeie ce te trage de mână,
ca moartea ştirbă
ce rânjeşte tăcută
de pe scaunul de bar
în timp ce sorbeşte zgomotos din cucută.

Ce mi-ar plăcea să-i arunc un miel în spate
să o muşte de iarba neagră.
Să o transforme într-u desen animat!
Să fugă ca proasta pe câmpii,
fugărită de micul miel alb,
până se va contopi cu culoarea verde,
de măr original,
Aşaaaaaaa, până i se străpezesc dinţii şi gingiile!
Atunci se va întoarce îmbrăcată în frunze de ghiocei
Tăcută şi mirată, tânără şi frumoasă,
Aproape transparentă,
Şi din coasă îşi va face o tavă,
Din care să-mi servească ceaiul dimineaţa, la prânz sau la ora 5.

Apoi aş pleca cu ea la braţ,
Mi-aş deschide umbrela de formă,
Iar când ploaia se va înteţi,
o să mă fac că o scap pe jos.
Ca să o roadă picăturile de apă!
Apoi voi sări râzând în razele Soarelui proaspăt de seară
într-un picior în balta subţire,
în care s-a ascuns necăjită că nu m-a păcălit
şi s-a topit.