Suntem o Românie sfâşiată de hoardele interne
de colţii ştirbi din josul cutiei craniene,
ale dobermanilor negrii
porţi ale urii,
Peste care degetele lui Ceauşescu băteau darabana
tropăind ca picioarele voluptoase ale cabaretului Moulin Rouge,
Iar dedesubt bubuiau
ca picăturile chinezeşti,
până când au vărsat paharul putred de plastic
al inimilor pungă de rafie ...
Pentru ei Revoluţia dictată tot de ei la maşina de scris a istoriei ruginite
n-a învins
ci doar le-a produs
un hohot drăcesc
de râs,
şi grămezi de zerouri în conturi.
S-au înfruptat din mere şi din carne,
Au penetrat cu penisurile lor groase şi noduroase,
fesele tinere de foame
ale fetelor studioase şi limboase
care din spatele lentilelor groase
jinduiau după poşeta milaneză cu cataramă de aur
şi după razele colorate şi bete
ale cluburilor ţopăitoare de pe Cote d’Azur.
Nu nu nu ştiau!
că mai bine mureau
că mai bine fugeau,
că mai bine cântau
sub falduri negre cântece de taină,
că mai bine se ascundeau
rănite de pofte,
în colţul alb, întunecat pentru ochii injectaţi, aşteptând altceva, pe Altcineva, poate niciodată...
Nu aveau trecutul!!! ... cum să ştie astfel,
că era mai bine să Nască! decât să fete ....
troglodiţi mici,
copii câineşti, noii dobermani indigo,
convertiţi vremelnic în actori desăvârşiţi,
în cremă grasă de firmă
dar tot soioasă
şi puturoasă,
sau imbecili incurabili spoleiţi în conţi de parafină,
că nici poleiala nu aderă la ei decât dacă are s-ul şarpelui,
dacă forfecuieşti vălul aparenţelor
cu speranţa „visului” testamentar!
Atunci ne atârnau de pereţi în faţa Europei
aşa cum copiii îşi prind broscuţele verzi râzătoare
pe pereţii sticloşi şi umezi din baie!
Acum ne atârnă
în laţuri nevăzute, neştiute, nemaipomenite!
sugrumaţi.
Vă iertăm pe toţi.
şi pe cei care ne faceţi viaţa amară
şi pe cei care nu aveţi ţară
şi pe cei ce publicaţi cărţi de nevoie sumară
şi pe cei ce nu vă ştie nimeni din ţară
şi pe cei ce petreceţi vară de vară
pe iahturi departe de ţară
şi,
Vă rugăm iertaţi-ne şi voi pe noi pe toţi.
Că suntem vii şi noi şi mici şi hoţi
Şi vă furăm din aer
Şi din apă şi din gând
Şi chiar doi metri maxim din pământ!
de colţii ştirbi din josul cutiei craniene,
ale dobermanilor negrii
porţi ale urii,
Peste care degetele lui Ceauşescu băteau darabana
tropăind ca picioarele voluptoase ale cabaretului Moulin Rouge,
Iar dedesubt bubuiau
ca picăturile chinezeşti,
până când au vărsat paharul putred de plastic
al inimilor pungă de rafie ...
Pentru ei Revoluţia dictată tot de ei la maşina de scris a istoriei ruginite
n-a învins
ci doar le-a produs
un hohot drăcesc
de râs,
şi grămezi de zerouri în conturi.
S-au înfruptat din mere şi din carne,
Au penetrat cu penisurile lor groase şi noduroase,
fesele tinere de foame
ale fetelor studioase şi limboase
care din spatele lentilelor groase
jinduiau după poşeta milaneză cu cataramă de aur
şi după razele colorate şi bete
ale cluburilor ţopăitoare de pe Cote d’Azur.
Nu nu nu ştiau!
că mai bine mureau
că mai bine fugeau,
că mai bine cântau
sub falduri negre cântece de taină,
că mai bine se ascundeau
rănite de pofte,
în colţul alb, întunecat pentru ochii injectaţi, aşteptând altceva, pe Altcineva, poate niciodată...
Nu aveau trecutul!!! ... cum să ştie astfel,
că era mai bine să Nască! decât să fete ....
troglodiţi mici,
copii câineşti, noii dobermani indigo,
convertiţi vremelnic în actori desăvârşiţi,
în cremă grasă de firmă
dar tot soioasă
şi puturoasă,
sau imbecili incurabili spoleiţi în conţi de parafină,
că nici poleiala nu aderă la ei decât dacă are s-ul şarpelui,
dacă forfecuieşti vălul aparenţelor
cu speranţa „visului” testamentar!
Atunci ne atârnau de pereţi în faţa Europei
aşa cum copiii îşi prind broscuţele verzi râzătoare
pe pereţii sticloşi şi umezi din baie!
Acum ne atârnă
în laţuri nevăzute, neştiute, nemaipomenite!
sugrumaţi.
Vă iertăm pe toţi.
şi pe cei care ne faceţi viaţa amară
şi pe cei care nu aveţi ţară
şi pe cei ce publicaţi cărţi de nevoie sumară
şi pe cei ce nu vă ştie nimeni din ţară
şi pe cei ce petreceţi vară de vară
pe iahturi departe de ţară
şi,
Vă rugăm iertaţi-ne şi voi pe noi pe toţi.
Că suntem vii şi noi şi mici şi hoţi
Şi vă furăm din aer
Şi din apă şi din gând
Şi chiar doi metri maxim din pământ!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu