-Doamne, de ce ai așezat pe mine o hlamidă? 

Când eu râdeam pe străzile pavate-n gri, 

Mai bine neaua sângeriu rămasă și timidă, 

Pictată ie cu modele roșii aurii,

Și eu aș fi rămas, pământ mustos sub ea, 

Și ea strivită de grăsunul tremurând a moarte, 

Ce șuieră prin rât topind din dalba mea

Un plâns de animal nevinovat, poveste, nepotrivită, într-o carte,

M-ar încălzi și pocnete și foc din paie aurii 

Și țuica fiartă picurînd ... Ce aș mai bea!!!!

Săracul horcăie timid printre copii zbanghii 

Prin viscolul curat, pierdut din vremea mea. 

Ajunul, E în Timp, tot timpul, 

Crăciunul e departe și uitat, 

Cu dor și jind în ochii mei străluce plat, 

O stea îndepărtată din veșnicul tărâm cântat și lăudat.