Oamenii ca și copacii

Am dat, am dat înapoi Stăpâne,
Singur în singurătatea mea,
Și mușc din mușcarea de câne,
Din dor, din dorul de sigur, și nu ești a mea.

Vedeam, și simțeam clar obscurul,
Căzut, nu mai văd mai nimic,
Din oameni rămasa conturul,
Din crengi și ferigi, eu regret, ca om mic.

Copacii nu stau
Se zbat în furtună,
Ce palme mărețe îmi dau,
Eu scriu sprijinit cu capul de Lună,
Ce iarnă, ce frig, și ce rece, îmi este în piept mâzgălit, ca o rună.
Și nu știu de vorba-i a mea sau a ta sau a ei sau a Ta.

de Gabriel Augustin David-Mehedinți