Ziua Internațională A Poeziei

Adie lin peste tumult de ape,

Liniștitor apus din răsărit!

Cărare prin fânețele spumate,

Cu tălpi de mir, la fiecare pas, suspină din adâncuri, un popor cernit!

de Gabriel Augustin David-Mehedinți

Interesant cum mi-a Suflat Dumnezeu Să Scriu Între Șapte Și Opt Înainte De Această Zi A Infinitului Îngeresc Și Pământesc. MULȚUMITĂ SLAVĂ LAUDĂ DOMNULUI

 ESTE EL TIMPUL TREI

S-a rupt infinitul! 

S-a rupt în două! 

S-a rupt cum s-a rupt nu de mult din cărți cititul! 

S-a rupt în două picături de rouă!? 

Nu! 

Nu s-a rupt din Apă! 

Timpul s-a rupt din Foc! 

Și sunt acum două zerouri rotunde, 

Și dacă ar fi existat noroc, 

Ar fi fost două noi ouă! 

Unul de-a stânga 

Unul de-a dreapta

Mâinilor Adevărate 

Iar tu ai fi fugit nudă

Lăsând să cadă în urma ta

Un Veșmânt de sânge ud

O petală imensă de Crin Roșu 

Agățată de Spinii mei 

Furați

Și fără să știu 

Dăruiți 

Hmmmm Ce Aer Curat Aici Sub Pământ 

de G. A. D. - M.

 Anturajul.............

Săgeți!

Săgeți arunci!

Săgeți primești!

Printre copaci albi....

Printre copaci negri...

Curg șiroaie de sânge,

Unele, lascive, sculptează în carne, pliuri nătânge,

Altele cu Raze-mpletite din Soare Și Lună,

Cioplesc în vâltoare mișcate statui cu Cunună!

de Gabriel Augustin David-Mehedinți (inspirat cu sculptorul Laurențiu Burlacu)

Pătratul rotund al inimii

Sub balena albastră, 

Se zbate pătratul inimii,

Ca un raft, 

Ca un cub, 

Se smulge din carne și bombează tricoul,

Asta pentru că, 

Pătratul inimii este rotund! 

Chiar dacă ție nu-ți convine!!!!

Setea Împlinirii

Sunt ca un bob de rouă!

Zâmbesc!

Stau lipit drăgăstos pe un fir primitor de iarbă. Verde!

M-am adunat!

după ce m-am zbenguit toată noaptea,

Acum sunt mai strălucitor ca un diamant

în razele de laser ale Soarelui ce Răsare

ce pătrund printre frunze, flori, boboci, ramuri ....

Ce cântec de scânteieri ce clipocesc peste tot în jur

La la, la la ...

Ce mă fac? M-am cam încins sau mi se pare?

Toate firele au rămas încremenite în Liniștea Dimineții trecute ............ .

Nu se mai leagănă nimeni,

Nu mai adie nimic răcoros,

Simt că mă sufoc.

Parcă toate razele s-au focalizat pe mine !!!!!!!!

AMEȚESC !!!

Nu vine nimeni să mă scuture?

Nu mă soarbe nici o buburuză?

Și musca asta neagră și tâmpită în zumzetul ei enervant, ce mă hipnotizează cu strălucirile ei împărătești de smarald de pe armura obscură de cavaler rătăcitor, tot trece în viteză pe lângă mine, de parcă nu exist

Uff !!!!

Mă mulțumesc cu tine fotografule, ce calci atent lângă mine ca să nu mă scuturi

TE IUBESC !

27 septembrie 2020                      Gabriel Augustin David-Mehedinți

                                                                                                                                 

-Doamne, de ce ai așezat pe mine o hlamidă? 

Când eu râdeam pe străzile pavate-n gri, 

Mai bine neaua sângeriu rămasă și timidă, 

Pictată ie cu modele roșii aurii,

Și eu aș fi rămas, pământ mustos sub ea, 

Și ea strivită de grăsunul tremurând a moarte, 

Ce șuieră prin rât topind din dalba mea

Un plâns de animal nevinovat, poveste, nepotrivită, într-o carte,

M-ar încălzi și pocnete și foc din paie aurii 

Și țuica fiartă picurînd ... Ce aș mai bea!!!!

Săracul horcăie timid printre copii zbanghii 

Prin viscolul curat, pierdut din vremea mea. 

Ajunul, E în Timp, tot timpul, 

Crăciunul e departe și uitat, 

Cu dor și jind în ochii mei străluce plat, 

O stea îndepărtată din veșnicul tărâm cântat și lăudat.

Doamne, de ce ai așezat pe mine o hlamidă?
Când eu râdeam pe străzile pavate-n gri,
Mai bine neaua sângeriu rămasă,
Și eu pământ mustos sub ea,
Strivită de grăsunul tremurând a moarte,
Ce horcăie timid printre copii zbanghii
Prin viscolul din vremea mea.

Ajunul, E în Timp, tot timpul,
Crăciunul e departe și uitat,
Cu dor și jind în ochii mei străluce,
O stea îndepărtată din veșnicul tărâm cântat și lăudat.