haiku dedicat lui Constantin Brâncuși

Constantin închis

În eterna mișcare

Eliberat iar

Nețărmurit

Doamne, a trecut cam mult,
De când singur ai plecat,
Uită-te acum în jur,
Mai nimic nu s-a schimbat.


Doamne, te așteptăm cu drag,
Murdară tolba-i plină de păcate,
Așa cum pentru tine-s doar un prăfuit șirag,
Așa și pentru noi, oceane de singurătate.


Doamne, să vii Acum, când îți dorești,
Noi suntem tot pământ lucrat și rumenit în lutul copt,
Tu răbdător, atent, smerit, nu ne zorești,
Aștepți tăcut să încolțească bobul mort.


Doamne, să ne săruți la sânul dalb nemărginit,
Chiar de rușinea viclenită, nu ne-a slobozit,
Și tot mușcăm mereu, din Mâna, ce cu credință, speranță și trudă ne-a zidit,
Așa cum valul bate dalta timpului etern, neobosit,
Nețărmurit, nețărmurit, nețărmurit ...

de Primăvară

Ah primăvară cu Soare nou,

Ce blând pătrunzi în casă,

Asfaltul sughiță zgribulit, lipit lângă betonul trist ca un cavou,

Căruțul cu copil și mamă, se târâie alene, prin parcarea deasă.

Oraș ticsit cu faruri roșii ce amintesc Crăciunul,

Pantofii scâlciați s-alungă-n furnicar,

Chiștoace albe-roz strivite fumegă tutunul,

O pungă saltă vesel umflată de ușa smuncită a unui buticar.

Priviri stâlcite în bătaie de prinți măreți de companii,

Sticlesc lipsite de gânduri dintre oase,

Tânjesc după alcoolul trăsnit din suburbii,

Cu chifle-n mână zâmbesc prozaic pionii marii mase.

E prânzul iezilor de capră sură,

Nimic nu-i nou doar bârfa-i colorată virtual,

Nici hoții din buzunare nu mai fură,

Iubirea-i prăbușită din drepturi și ea, la un nivel anal.

Studenți, elevi, zugravi și cerșetori buluc se aruncă în metrou.

Se scurge peste ei mocirla și delta plagiată

Din câini a mai rămas un scâncet surd ecou,

Un timbru prețios atârnă încă lipit pe rana vie din mintea ruinată, sfârtecată.

Doar blogurile înțepate urlă-n buzunare,

Mimozele stilate se chat-uiesc bizar,

Fulgerător tastează limbajele binare,

În voia Marelui Smolit Circar.

Așa e, de la raze, ai învățat să zbori!

Dar tot privești furiș cu poftă în adâncuri...

"-Acolo de plictis nu poți decât sa mori!"

Șoptește adierea lină te mângâie pe gânduri.

furnici

Trăim aceleași vremuri triste,
Păcatul redenumit obișnuință,
Noi rele se săvârșesc în râs isteric și știință,
Ha ha, unde-i ăst Domn? Pedeapsă nu ne dă, la fapte egoiste!

Suntem stăpâni pe lume,
Și dumnezei de cartier,
În gașcă și dezmăț râvnim la regnul grosier,
Nici frică, nici regret, doar la reproșuri proaste spume.

Vai ce cetate se va rupe,
Și urlete arzând din lacrimi seci, din stânci,
În ascunzișurile reci adânci,
Ne vom ruga, pământul peste noi să surpe.

Mii de muguri de apă - pentru Laura Nicoleta

Mii de muguri de apă,
Sugrumând crengile negre lucioase,
Se uită printre ploapele de aer,
Cu ochii mici de lilieci mustrându-mă,
Pe mine bucată de pământ.
-Crezi că m-a învățat cineva să te iubesc?
-Eu n-am iubit pe nimeni, pe nimeni, pe nimeni, ...
-De urât m-am pregătit singur! ...
-Auzi făi femeie?
-Du-te și culegele, și le fierbe împreună cu lacrimile noastre, să aburim Cerul pe dedesubt, să nu ne mai vadă!
-Evooooooo carnivoro... tot eu....

Corăbii cruciale scoboară în adâncuri

Oare a venit Ilie?
De corăbii se scoboară?
Fibrele de lemn ca sita, îmi aruncă mie,
Fiori reci, din arșiță. Ha, ce credeau că apa vie mă omoară?

În adâncuri negre aurul nu strălucește,
Ha ha ha, stă mocnind ca într-un vis,
Firav tot sper si mă uimește!
Ce val dintr-un cutremur, ne urcă pe toți în paradis?

Corăbii solide imense cruciale,
Se luptă să ajungă la liman,
Dar pier în luptă de grijile totale,
O șansă mai avem, iubirea de dușman.