Timp

Ce bine că te scurgi,
Că curgi în jos,
Că curgi în sus,
Ce Bine e că curgi!

Ș-ar fi dorit să-nfingă cuțitul, în clipa lor, prețioasă și umplută de fondante,
Să o fixeze ca pe zâmbetul lui Jocker din Batman, în țâțe la amante,
Dar le-a alunecat, cu mâna, prin șiragul lichid solid gazos,    
Și s-au trezit cu carnea căzută de pe os.

Ce înfiorare!!!! În minele, de spectator!!!
Mi s-a înghețat uscat și vinul în ulcior!
Mă rog la Tine Doamne, să ne ierți!!!
Cu toții am visat ca-n valuri, să stăm ușori și neclintiți și drepți!!!

Oh timp suav și viu și dulce cum te duci!
Din răsărit în asfințit, n-ai timp, nici tu, pe mâna Lui, să te întinzi și să te culci,
Prieten scump ca sângele din rana ne închisă,
Mai stai grăbit cum ești, să împletesc din har, o scurtă strofă scrisă.

Te trag din mări!

Și-ncerc cu chingi să prind de tine un catarg,
Să merg alerg cu tine, de pe tărâmul trist, cât mai departe-n larg,
Dar mă repezi pierdut prin alte albe țări,
Cărări rămân, rămân în urma mea cărări.

Ajung oricum la verdele liman?
Nu-s sigur, n-am fost și nu sunt vrednic să-nvârt Pământul în Ocean,
Ca oarecând un prinț ales Fernando Magellan,
Eu tot dator rămân la Tine, cu fiecare an de an,
Să mă iubești nu cer, ar fi cerșeală-n van, de prostovan,
Chiar de nu merit, tăcut, m-ai oblojit smerit adăpostit în han,
Și te aștept să te întorci la mine, Să știi, N-am înmulțit tăiosul ban!

NIKITA

L-am întrebat pe Nikita dacă E înger ?
Mi-a răspuns Zâmbind!

Eminescu

Eminescu
Maica Este Lacrimă Vie,
Adierea Bate Clopotul Codrului,
Femeia Flacără De Dor A Vieții Ce Nu Moare,
Cruce De Lemn Însângerat În Pieptul Poporului Român.

Eminescu,
Trup suflet minte,
Cărămidă arsă!
Răcită?
Rătăcită?
Răsucită?
Sau de răi zdrobită?
Și din sfărâmare,
Și din așchii surâzătoare,
Tot nisipul se va cerne,
Și lutul devenit alb,
Scuturat de negru,
Și transparent,
Și diamant,
Va luci sub curcubeul ce va tăia cerul în două
Ca o teacă despicată,
Sprijinită totuși pe pământ și pe apă, pe mal de lac și pe aur de tei
Înverzită și înflorită și pară de foc în Sus în Aer în 
Dincolo și pretutindeni,
De-a pururea tânăr.

ARIPI
EMINESCU
MIHAI.

Titlul postării Titlul uitării Titlul chemării

Curgeau prin mine crengi vânoase
Şi nu plângeam de dorul tău
Metal sub degetele groase
Maşina zace-n colţ adoarme rău.

O ce mişcare graţioasă
Ca porcul noroios ce pute rău,
Ce te îmbie-n troaca săţioasă
Tot mă sufoc, durere-n pieptul tău.

E noaptea nopţilor,
e ziua,
regilor de lut,
pustiul morților
e glia,
crăpată și uscată, răul brut.        

Împing cu pelicanii însetați de aer și de apă,
Pământul pârjolit de pătrățele mici,
Poemul râde viu din ledurile albe, ca o țeapă,
Un șir de numere-mpletite-n har de zece arici.

Iubire găurită de tentații,
Emoții sugrumate păcătoase,
Le tot strivesc, se înmulțesc în spații,
Mă chinuiesc, mă caută prin oase.

Ce urlet se aude din vechime?
Ce revelație la vechii daci!!!
Acum sunt lupii tineri în hoarde, călare pe prostime,
Cu blăni de oi pe ei, strivind sub gheare reci, petale vii de maci.

Mă uit cu teamă-n jur la mine
Și nu știu ce să-ți cer, te rog din nou
Aruncă o scânteie de la Tine  
Ecou cutremurat de val, Ecou măreț, Ecou.

A

Apă de Sus
Și pe Mezzo
Picură clapele pe corzile întinse și nerăbdătoare,
Luna s-a pitit după Pământul adormit,
Pe jumătate.

Un fulger roșu nevăzut
Coboară printre bretelele fine și albastre
Ale pianistei.
Grieg
Ascultă tăcut 
Mirat de Concertul ce părea necunoscut
Acolo si aici
Pe Pământ,
Un A cu tălpile sprijinite in două lumi
A
Un A
UNA.
Și gongul din spatele pădurilor brazilor și munților,
Încheiase fără aplauze mersul
Săltat al sunetelor,
Albinuțe de văzduh.
Doamne Ajută.

de 14 ani

Ce faci fată verde, neagră-n vorbe, albă-n suflet?
Pasăre măiastră 
N-am pus flori în glastră
Ce faci mângâiere, fără de tăcere?
Fierăstrău tocit
Tare m-ai iubit.
Pe mine...
Aur coclit.
În doi clipocit.

de 13 spre 14

M-aş face un fir de păr din coada unui cal. Chiar de n-ar mai sufla calul, obosit de fuga nebună cu pieptul lipit de stâncă, tot ar cânta pe mine copii cu arcuşul tremurat de râsetele cristaline ca stropii reci ce sar în razele ascuţite şi înfocate ale Soarelui smulse din muşchiul verde scuturat de tunetul cascadei ce ţine isonul trilurilor prinţeselor din frunze.