Lumina unui om unit

Hoinăream prin ape tulburi,
Căzut Doamne, în păcat,
"Usturoi" aveam un nume,
Plin şi verde nesecat.

Şi mergând uşor pe maluri
Mai şontâc, mai curmeziş
reuşeam să fac mici valuri
când toţi blegii, se chiorau, pieziş.

Şi iac-aşa găsit-am, o mândruţă,
O "Ceapă" roşioară în obraz,
Tindeam chiar să mă transform în "Praz",
şi chiar intrasem tare în extaz,
Că mă urcasem vesel, în bărcuţă.

Aşa că-n asfinţit de Soare,
Privesc tăcut la marea-ntinsă pe pământul mic,
Şi ce să zic, mai mult decât nimic,
Am şi pierdut, şi câştigat un pic,
O briză albă-n rană, nici caldă, nici răcoare, lumină clară, netedă de linişte, Strălucitoare!

Suntem o Românie albită

Suntem o Românie sfâşiată de hoardele interne
de colţii ştirbi din josul cutiei craniene,
ale dobermanilor negrii
porţi ale urii,
Peste care degetele lui Ceauşescu băteau darabana
tropăind ca picioarele voluptoase ale cabaretului Moulin Rouge,
Iar dedesubt bubuiau
ca picăturile chinezeşti,
până când au vărsat paharul putred de plastic
al inimilor pungă de rafie ...

Pentru ei Revoluţia dictată tot de ei la maşina de scris a istoriei ruginite
n-a învins
ci doar le-a produs
un hohot drăcesc
de râs,
şi grămezi de zerouri în conturi.

S-au înfruptat din mere şi din carne,
Au penetrat cu penisurile lor groase şi noduroase,
fesele tinere de foame
ale fetelor studioase şi limboase
care din spatele lentilelor groase
jinduiau după poşeta milaneză cu cataramă de aur
şi după razele colorate şi bete
ale cluburilor ţopăitoare de pe Cote d’Azur.

Nu nu nu ştiau!
că mai bine mureau
că mai bine fugeau,
că mai bine cântau
sub falduri negre cântece de taină,
că mai bine se ascundeau
rănite de pofte,
în colţul alb, întunecat pentru ochii injectaţi, aşteptând altceva, pe Altcineva, poate niciodată...

Nu aveau trecutul!!! ... cum să ştie astfel,
că era mai bine să Nască! decât să fete ....
troglodiţi mici,
copii câineşti, noii dobermani indigo,
convertiţi vremelnic în actori desăvârşiţi,
în cremă grasă de firmă
dar tot soioasă
şi puturoasă,
sau imbecili incurabili spoleiţi în conţi de parafină,
că nici poleiala nu aderă la ei decât dacă are s-ul şarpelui,
dacă forfecuieşti vălul aparenţelor
cu speranţa „visului” testamentar!

Atunci ne atârnau de pereţi în faţa Europei
aşa cum copiii îşi prind broscuţele verzi râzătoare
pe pereţii sticloşi şi umezi din baie!

Acum ne atârnă
în laţuri nevăzute, neştiute, nemaipomenite!
sugrumaţi.

Vă iertăm pe toţi.
şi pe cei care ne faceţi viaţa amară
şi pe cei care nu aveţi ţară
şi pe cei ce publicaţi cărţi de nevoie sumară
şi pe cei ce nu vă ştie nimeni din ţară
şi pe cei ce petreceţi vară de vară
pe iahturi departe de ţară
şi,
Vă rugăm iertaţi-ne şi voi pe noi pe toţi.
Că suntem vii şi noi şi mici şi hoţi
Şi vă furăm din aer
Şi din apă şi din gând
Şi chiar doi metri maxim din pământ!

Neterminată

Fumam ţigări.
Ţigara nu e viaţa mea suflată-n nări.
Şi beam alcool.
Alcoolul este trist şi gol.

Fumam ţigări,
Şi mă prindeam de fete faine-n gări,
Şi beam prea mult alcool,
Prea mult, cu gaşca, mă distram în hol.

Baloane dulci vopsite de săpun
Culori ce se-n vârteau vrăjite,
Mureau şi se pierdeau fugite,
Mereu, mereu, mereu se estompau lovite,
De timpul ce murea, nealtoit în vreun cătun.

Vărsam sămânţa şi singur. Mult păcat!
Atunci nici nu vroiam să strig: Sunt VINOVAT!
Mă ofticam de fericirea falsă, odat-ajuns în pat!
Pofteam şi jinduiam, şi boală rece ea era,
şi carnea dulce nu durea!
Şi adevărul era beat! Şi sigur era plat şi era mat?

Îmi era foame
Nu mâncam
Îmi era sete
Nu posteam
Îmi era cald
Mai mult muream
Îmi era silă
Te loveam şi dezbrăcam...

Aveam Icoană Mică,
Ascunsă-ntr-un ungher de frică,
Un suflet ros, şi zgribulit,
Ascuns în tors, pentru că, tot mereu, atunci, era hulit.

Hulit e şi acum!
Şi n-am tutun!
Şi visele sunt scrum!
Şi nu-s nebun!

Acum am apă! Şi am aer!
Chiar dacă nu mă spală, am apă!
Chiar dacă nu ştiu să respir, am aer!
Înot în aer! Şi beau apă!
Şi nu ştiu nici acum şi nici atunci de nu-s un fraier.

Poezie coaptă în sos acru

Pe sub norii de hârtie

Printre aburi de pişat,

S-a pornit acum să scrie

Un “prost”, mare “învăţat”.

A-nceput cu sârg să povestească

Cum că unul verde împărat,

Nu e-n stare să prostească

Pe supuşii vrednici de tăiat.

Nu era nebunul delegat,

Şi însărcinat să divagheze.

Prin mocirla plină cu câcat

Credea, că foaia pe care stă imaculat,

Poate să-l ţină drept, să navigheze.

Credea că sunt mai mulţi ca el,

Dispuşi să pună totul la bătaie.

Săracul, nu ştia atunci nici el,

Cu toate că au mai fost şi alţi ca el,

Că lumea toată doarme într-o copaie.

(urmează un dans bolnăvicios cu paşi săltaţi, al călduţilor în haine diafane, cu curve în haine transparente colorate cu mult mov şi roşu cu dantele rozulii pe la gât cu feţe perfecte, fardate şi cosmetizate, mai puţin un centimetru în jurul ochilor cu cearcăne vineţii de băutură şi droguri, ... cântând cu toţii un cântecel)

Călduţă şi sterilă!

Nu este nici virgină!

Cu mare drag de vaselină!

Se bălăcea perfectă în piscină!

Cu deget mic întors, strâmbat şi noduros,

Îi arătau spitalul

Cu gura mare hâdă largă cât batalul.

Trăgeau de el, zâmbind mieros şi siropos.

Dar timpul era cu mult mai mult decât târziu

Se înşira nervos pe caldarâm cu trupul purpuriu,

De bolovani şi pietre era dornic,

Şi în genunchi stătea mai spornic.

Doamne! Vino Doamne! Vino!

Vino Doamne! Să vezi ce-a mai rămas!
În două zeci, şi cinci, de ani! N-am prins nici glas.
Din oameni... tot a mai rămas, un pic,
Nu mult, ceva mai mult decât nimic!

Eroii morţi în 22,
Cu guri căscate de mirare,
- Voi, fraţilor, aţi tras în noi?!
- Aaaaaaa, nu-i bai, nu-i dragii mei, nici cea mai mică supărare!

- Vă ierte Bunul Dumnezeu!!!
Sau poate mai aveţi alt zeu?
Atâţia ani nu s-a schimbat nimic?
- Poate maneaua şi dansul din şoric!

- Trăiam ca voi!?
Cu mintea suptă sub stratul de noroi!?
Mai bine, decât aşa, mai bine, muream ieri!
Mai bine mă năşteam o floare pe dealul plin cu meri!

Milă

Mi-e milă!
Că voi urlaţi că n-aveţi milă!
Căpuţul vostru prost, s-a transformat în bilă?!?
Ce nu se coace nici de silă?
Şi tot mi-e milă!

Nici jertfă şi nici milă.
Sunt vremile de vină?
Un om nu ai la cină!
Să vină, O Să Vină!!!

Eu sunt făcut din tină
Şi stau cu sufletu-n latrină
Aici acasă eu îl aştept să vină
Din Mare Bunătate, şi din Iubire, şi din Milă!

CANCI

Aruncaţi-vă toate bolile în pătrăţica mea!

Hai! Mai cu spor!

Înainte să o fac cerc,

O să îmi fac o salbă de mărgele din ea,

Şi o să mă rostogolesc până la iad...

Acolo o să beau o cafea neagră ca întunericul

O să-l prind de un colţ, Da! pe el, pe întuneric,

Şi o să dau pagina cu el, până devine albă,

Iar acum albită fiind, o să scriu pe ea,

Cuvinte de Lumină!

Să-i strălucească în faţa spatelui

Până i se topeşte fierea,

Atunci cancerul,

Mărgica aia mică de plastic,

O să i-o înfing în fierea topită

Ca să devină piatra lui de suferinţă şi de mângâiere.

Aliluia!