Maică

Preacurată Maică,
Pururea Fecioară,
Nu lăsa să moară,
Strigătul de ţară!

Marie Maică Prea Iubită,
Mila ta smerită
şi de noi iubită,
Alină Smerită!
mintea oţelită,
fruntea chinuită
inima zvârcolită
gura obosită.

Mireasă Maria,
Pururea Slăvită,
Raze ne trimite,
de Hristos zidite!

Şi ne luminează,
Cu Iisus veghează,
La o Românie,
Fără de mânie!

Ridicare şi o floare

Cu faţa cad în noroi,
Mi-ai pus piedică la mâini,
Râd.

Cu faţa cad în noroi,
Mi-ai pus piedică la picioare,
Plâng.

Cu faţa cad în noroi,
Mi-ai pus piedică,
Şi nu mai râd şi nu mai plâng.

Dar te rog
Iubeşte-mă murdar cum sunt
Şi spală-mă de mine.

O clipă dimineaţa

M-am privit
Şi am privit clipa.
Picătură de apă suspendată pe aţa întinsă perfect verticală a vieţii
Strălucea!
Fericire fără evenimente, nu murea nimeni
Plutire în jurul ei
Fără resentimente, păcatele nu existau în spaţiul perfect

Am vrut să o amorţesc,
Dar nu am putut,
Clipele zilei au început să împingă clipele nopţii,
Ca la coadă, când nimeni nu împinge pe nimeni,
dar înghesuiala te presează obositor înainte spre ţintă

Iar în faţă uiţi tot!

Acum a trecut,
A rămas doar amintirea.

Stânca bolovanului meu

Luasem bolovan de dor
Din extaz şi fără zor,
Bolovan şi la călcâie
Rău de bine-mi pare-n frâie!

Luasem bolovan în spate
Mă căra făr să m-apase,
Mă durea înfipt în oase,
Dar pluteam pe pietre plate
ca broscuţe mci pe ape
clip clip clip
clipocit umed
al băieţelului vesel
ţinut de mânuţă de asprimea timpului scurt şi lung al tatălui său.

Jinduiam după bolovanul strălucitor
Ce-l tăvăleam, muşcam şi de care îmi ascuţeam dinţii şi tâmplele flămânde,
Dar când să-l prind de brâu
Sălta vesel la cer sau se scormonea sub pământul gras şi verde şi ananas.

până mi-am pus bolovan la cap
şi nimic nu mi-a mai rămas
doar stâncă, în sufletul liber, legat de el.

Ea, Moartea, nu-i a mea.

M-am urcat pe-un mal de flori,
Am crezut că sar de acolo pe spuma din coama valului ce mă va duce la mal,
Dar m-am uitat în zare şi malul nu se vedea...
Se vedea doar negura marginii cerului
şi frica mea de adâncimea lichidă a apei,
ca o femeie ce te trage de mână,
ca moartea ştirbă
ce rânjeşte tăcută
de pe scaunul de bar
în timp ce sorbeşte zgomotos din cucută.

Ce mi-ar plăcea să-i arunc un miel în spate
să o muşte de iarba neagră.
Să o transforme într-u desen animat!
Să fugă ca proasta pe câmpii,
fugărită de micul miel alb,
până se va contopi cu culoarea verde,
de măr original,
Aşaaaaaaa, până i se străpezesc dinţii şi gingiile!
Atunci se va întoarce îmbrăcată în frunze de ghiocei
Tăcută şi mirată, tânără şi frumoasă,
Aproape transparentă,
Şi din coasă îşi va face o tavă,
Din care să-mi servească ceaiul dimineaţa, la prânz sau la ora 5.

Apoi aş pleca cu ea la braţ,
Mi-aş deschide umbrela de formă,
Iar când ploaia se va înteţi,
o să mă fac că o scap pe jos.
Ca să o roadă picăturile de apă!
Apoi voi sări râzând în razele Soarelui proaspăt de seară
într-un picior în balta subţire,
în care s-a ascuns necăjită că nu m-a păcălit
şi s-a topit.

Lumina unui om unit

Hoinăream prin ape tulburi,
Căzut Doamne, în păcat,
"Usturoi" aveam un nume,
Plin şi verde nesecat.

Şi mergând uşor pe maluri
Mai şontâc, mai curmeziş
reuşeam să fac mici valuri
când toţi blegii, se chiorau, pieziş.

Şi iac-aşa găsit-am, o mândruţă,
O "Ceapă" roşioară în obraz,
Tindeam chiar să mă transform în "Praz",
şi chiar intrasem tare în extaz,
Că mă urcasem vesel, în bărcuţă.

Aşa că-n asfinţit de Soare,
Privesc tăcut la marea-ntinsă pe pământul mic,
Şi ce să zic, mai mult decât nimic,
Am şi pierdut, şi câştigat un pic,
O briză albă-n rană, nici caldă, nici răcoare, lumină clară, netedă de linişte, Strălucitoare!

Suntem o Românie albită

Suntem o Românie sfâşiată de hoardele interne
de colţii ştirbi din josul cutiei craniene,
ale dobermanilor negrii
porţi ale urii,
Peste care degetele lui Ceauşescu băteau darabana
tropăind ca picioarele voluptoase ale cabaretului Moulin Rouge,
Iar dedesubt bubuiau
ca picăturile chinezeşti,
până când au vărsat paharul putred de plastic
al inimilor pungă de rafie ...

Pentru ei Revoluţia dictată tot de ei la maşina de scris a istoriei ruginite
n-a învins
ci doar le-a produs
un hohot drăcesc
de râs,
şi grămezi de zerouri în conturi.

S-au înfruptat din mere şi din carne,
Au penetrat cu penisurile lor groase şi noduroase,
fesele tinere de foame
ale fetelor studioase şi limboase
care din spatele lentilelor groase
jinduiau după poşeta milaneză cu cataramă de aur
şi după razele colorate şi bete
ale cluburilor ţopăitoare de pe Cote d’Azur.

Nu nu nu ştiau!
că mai bine mureau
că mai bine fugeau,
că mai bine cântau
sub falduri negre cântece de taină,
că mai bine se ascundeau
rănite de pofte,
în colţul alb, întunecat pentru ochii injectaţi, aşteptând altceva, pe Altcineva, poate niciodată...

Nu aveau trecutul!!! ... cum să ştie astfel,
că era mai bine să Nască! decât să fete ....
troglodiţi mici,
copii câineşti, noii dobermani indigo,
convertiţi vremelnic în actori desăvârşiţi,
în cremă grasă de firmă
dar tot soioasă
şi puturoasă,
sau imbecili incurabili spoleiţi în conţi de parafină,
că nici poleiala nu aderă la ei decât dacă are s-ul şarpelui,
dacă forfecuieşti vălul aparenţelor
cu speranţa „visului” testamentar!

Atunci ne atârnau de pereţi în faţa Europei
aşa cum copiii îşi prind broscuţele verzi râzătoare
pe pereţii sticloşi şi umezi din baie!

Acum ne atârnă
în laţuri nevăzute, neştiute, nemaipomenite!
sugrumaţi.

Vă iertăm pe toţi.
şi pe cei care ne faceţi viaţa amară
şi pe cei care nu aveţi ţară
şi pe cei ce publicaţi cărţi de nevoie sumară
şi pe cei ce nu vă ştie nimeni din ţară
şi pe cei ce petreceţi vară de vară
pe iahturi departe de ţară
şi,
Vă rugăm iertaţi-ne şi voi pe noi pe toţi.
Că suntem vii şi noi şi mici şi hoţi
Şi vă furăm din aer
Şi din apă şi din gând
Şi chiar doi metri maxim din pământ!